„Fiecare zâmbet al unui copil care învață și crește sub îndrumarea mea îmi arată că sunt exact acolo unde trebuie”

 * dialog cu Alexandrina Jitariu, profesor pentru învățământul primar la Liceul Universității „Alexandru Ioan Cuza”

- Care a fost clipa în care ați înțeles, cu toată ființa, că menirea dumneavoastră este să ghidați suflete de copii?

- Menirea mea de a ghida suflete de copii s-a clarificat treptat, dar primul moment în care am simțit cu toată ființa că aceasta este calea mea a venit chiar în copilărie, atunci când am început să fiu învățătoarea fraților mei mai mici. Eram doar un copil și totuși, îmi aduc aminte cu drag cum îmi luam rolul în serios, explicându-le lecții, răbdându-i atunci când aveau nevoie de ajutor și simțind o mare împlinire atunci când îi vedeam învățând și reușind. Frații mei au fost primii mei elevi și mi-au arătat pentru prima dată bucuria de a ghida pe cineva pe calea învățăturii. De la ei am învățat multe despre răbdare, iubire și despre puterea educației de a transforma.

Mai târziu, am avut confirmarea că această meserie mi se potrivește din partea mentorilor mei, profesorii care m-au ghidat și m-au învățat cu multă dăruire. Ei au fost cei care mi-au spus că am acele trăsături și acea vocație care mă fac să fiu făcută pentru acest drum. Aceste încurajări și confirmări mi-au întărit convingerea că educația este cu adevărat menirea mea.

În momentul în care am început să lucrez direct cu copiii, la practica pedagogică, apoi în clasa mea, am văzut acea privire sinceră, plină de încredere și dorință de a învăța, care m-a convins că acest drum este cel în care pot să îmi pun întreaga inimă.

În fiecare zi, fiecare zâmbet al unui copil care învață și crește sub îndrumarea mea mă face să știu că sunt exact acolo unde trebuie.

- În fiecare dimineață, când intrați în clasă, ce emoție vă străbate cel mai puternic?

- Emoția care mă cuprinde este un amestec de căldură, responsabilitate și anticipare. Știu că cei mici mă așteaptă cu inima deschisă și cu dorința de a fi iubiți, de a simți sprijinul meu necondiționat. Dragostea este, fără îndoială, cheia care deschide ușa învățării, iar pentru mine este esențial să le ofer acel loc sigur unde se simt protejați și înțeleși.

Însă, știu și că pentru ca acea iubire să aibă o adevărată valoare, trebuie să fie susținută de disciplină și rigoare. În clasa mea, dragostea nu este doar un sentiment, ci și un cadru de siguranță. Copiii trebuie să știe că există reguli clare, că învățăm împreună, că lucrăm în echipă, dar cu respect pentru ceilalți și pentru ceea ce ne dorim să realizăm. Mă simt profund responsabilă să le arăt că performanța nu vine doar din talent, ci și din efort, perseverență și respectarea unor principii fundamentale.

Această combinație între dragoste și disciplină este, pentru mine, cheia unui mediu propice dezvoltării. Așa cum dragostea îi încurajează să se deschidă, disciplina le oferă siguranța că sunt într-un loc unde sunt ghidați, respectați și protejați de reguli care le permit să își atingă potențialul. Acesta este echilibrul pe care îl caut în fiecare zi și care îmi aduce o mare satisfacție: să le ofer iubire, dar și cadrul necesar pentru ca fiecare copil să își poată demonstra performanța într-un mediu ordonat și sigur.

- Există un copil, un moment, un gest care v-a rămas că o lumină în suflet și v-a făcut să simțiți că lumea este mai frumoasă datorită dumneavoastră?

- Da, există mai multe astfel de momente care mi-au rămas în suflet și care m-au făcut să simt că am o misiune frumoasă. Anul trecut, de Crăciun, copiii mi-au dăruit un album plin cu felicitări făcute de mânuțele lor. Fiecare pagină era o explozie de culori, desene și gânduri sincere. „Vă iubim! ”, „Vă mulțumim că ne învățați cu drag!”, „Sunteți cea mai buna doamnă!”, „Datorită dumneavoastră, școala e mai frumoasă!”- cuvinte simple, dar pline de emoție, care mi-au umplut sufletul de bucurie. Acel album e o amintire prețioasă, o dovadă că fiecare clipă petrecută alături de ei contează.

Dar poate și mai emoționant este atunci când foștii mei elevi se întorc la mine, chiar și după ani, că să îmi ceară un sfat, să îmi povestească despre reușitele lor sau pur și simplu să îmi mulțumească. Fiecare reîntâlnire este o confirmare că legătura dintre dascăl și elev nu se încheie odată cu clasa a patra.

Astfel de momente îmi reamintesc, de fiecare dată, că menirea unui învățător nu este doar să predea lecții, ci să fie acolo, să inspire, să îndrume și să lase o urmă în sufletele celor pe care îi ghidează. Și, în aceste clipe, simt cu adevărat că lumea este mai frumoasă datorită acestei meserii.

 

-  Care este cel mai prețios dar pe care mama dumneavoastră vi l-a lăsat, fie prin cuvinte, fie prin tăcere, prin prezență sau prin absență?

- Cel mai prețios dar pe care mama mi l-a lăsat este, fără îndoială, credința în Dumnezeu. Putem adăuga darul răbdării și cel al înțelepciunii. M-a învățat să fiu recunoscătoare pentru tot ce am, să mă gândesc de două ori înainte de a vorbi și să respect oamenii, chiar și în momentele dificile. M-a învățat că adevărata frumusețe a unei femei nu stă în aparențe, ci în care  felul în care se dedică profesiei, își îngrijește familia și îi sprijină pe cei dragi. Tot mama mi-a arătat cât de important este să fii cu picioarele pe pământ, să știi să te descurci cu orice provocare și să ai grijă de cei care te iubesc. Îmi amintesc cu drag și de momentele petrecute împreună în bucătărie, unde m-a învățat să gătesc, iar acum, fiecare fel de mâncare pe care îl pregătesc este un omagiu adus învățăturilor sale.

- Dacă timpul ar putea fi întors, ce dar i-ați oferi mamei dumneavoastră, un dar pe care poate nu ați apucat să i-l dăruiți niciodată?

- Dacă aș putea întoarce timpul, i-aș oferi mamei mele dragi mai multă recunoștință pentru toate sacrificiile făcute pentru familia noastră. I-aș arăta mai des că o prețuiesc și că îmi pasă de tot ce a făcut pentru mine și pentru cei din jur. În timp ce am crescut, nu am înțeles poate întotdeauna cât de multă iubire și dăruire presupunea munca ei de zi cu zi. I-aș spune mai des „Mulțumesc!” și i-aș arăta că sunt conștientă de toate lecțiile de viață pe care mi le-a dat.

- Cum ar trebui să fie privită o femeie în lume, astfel încât să se simtă înțeleasă, iubită și în siguranță?

- O femeie trebuie să fie privită cu respect. Fiecare femeie are dreptul de a fi ascultată și de a fi apreciată pentru cine este, nu doar pentru rolurile pe care le joacă în societate. Este esențial că o femeie să se simtă în siguranță, să își exprime gândurile și emoțiile fără frica de a fi judecată. O femeie are nevoie de susținere pentru a înflori și a-și împlini potențialul, iar acest lucru se poate întâmpla doar dacă este acceptată și iubită așa cum este.

- Ce gând aveți despre elevele pe care le educați astăzi? Ce le-ați șopti, dacă ați putea, despre ce înseamnă să fii femeie cu adevărat?

- Le-aș șopti să fie curajoase, să nu se lase influențate de stereotipuri și să învețe să se iubească așa cum sunt. Fiecare dintre ele are un dar unic, iar adevărata feminitate înseamnă să îți urmezi visurile cu determinare și să fii autentică. Le-aș învăța că o femeie cu adevărat este aceea care își respectă propriile valori, care știe să își echilibreze viața personală cu cea profesională și care este mereu gata să îi ajute și pe ceilalți, fără a se sacrifica complet pe sine.

- Dacă ați putea reface lumea cu mâinile și inima dumneavoastră, cum ați modela educația, astfel încât fiecare copil să crească în lumină și echilibru?

Cu riscul de a mă repeta, cred că educația ar trebui să se defăsoare într-un spațiu sigur și plin de iubire, dar și de disciplină și rigori care să ofere un cadru în care fiecare copil să poată înflori. Aș pune un accent deosebit pe echilibru – între libertatea de a fi tu însuți și responsabilitatea de a respecta reguli, între învățătura formală și educația emoțională.

- Cum v-a modelat această profesie ca femeie? Ce ați descoperit despre propria sensibilitate, despre propria forță?

- Profesia de dascăl m-a învățat să fiu mult mai răbdătoare și empatică. Mi-am descoperit o sensibilitate profundă față de nevoile copiilor, dar și o forță interioară pe care nu o cunoșteam înainte. Am învățat să mă adaptez nevoilor fiecărui copil, înțelegând că fiecare are ritmul și modul propriu de a învăța. Totodată, am realizat că meseria de dascăl implică un consum imens de energie și resurse, iar pentru a fi cu adevărat eficientă în fața copiilor, este esențial să avem grijă și de noi înșine. Trebuie să știm când să ne acordăm timp pentru a ne regăsi echilibrul, să ne respectăm limitele și să ne asigurăm că suntem într-o stare bună, atât fizic, cât și emoțional, pentru a fi un model pentru elevii noștri, putea oferi în fiecare zi cea mai bună versiune a noastră.

- Care este cel mai greu cuvânt pe care l-ați spus vreodată unui copil? Și care este cel mai plin de iubire?

- Mă feresc să spun cuvinte grele, pentru că am învățat de la mama că trebuie să fiu atentă la ceea ce rostesc, fiindcă pot răni mai mult decât îmi dau seama. Cei din jurul meu, copii sau adulți, vor păstra în memorie starea pe care am creat-o, nu neapărat mesajul pe care am dorit să-l transmit, așa că aleg să vorbesc cu grijă și cu respect. Poate că un cuvânt mai sever a fost „nu”, dar l-am spus mereu cu iubire și intenția de a le arăta copiilor ce înseamnă limitele și valorile pe care trebuie să le aprecieze și să le urmeze. Cel mai plin de iubire cuvânt este „Poți!”. Este cuvântul prin care îmi încurajez copiii să își depășească limitele, să aibă curajul de a merge mai departe și să creadă în propriile lor forțe.

 

- Cum ați defini, într-un singur gând, arta de a fi femeie?

 Arta de a fi femeie este un echilibru delicat între puterea de a fi dascăl, mămică, parteneră și fragilitatea de a accepta emoțiile cu sinceritate. Această artă se manifestă prin iubire necondiționată, susținere, încredere și înseamnă să fii prezentă nu doar pentru ceilalți, ci și pentru tine însăți, cultivând frumusețea interioară și autenticitatea.

- Ce v-a învățat această meserie despre propria feminitate, despre echilibrul între dăruire și grija de sine?

- Meseria de dascăl m-a învățat că feminitatea este o combinație subtilă între a dărui și nevoia de a te îngriji pe tine însăți. La început, credeam că a fi bună înseamnă doar să ofer totul celor din jur, să fiu disponibilă în permanență pentru elevii mei, pentru familia mea, pentru colegii mei. Însă, cu timpul, am înțeles că dăruirea adevărată nu poate exista fără un echilibru. Nu pot să dau din ceea ce nu am sau din ceea ce nu am grijă. Meseria aceasta m-a învățat că trebuie să îmi ascult propriile nevoi, să îmi dau timp pentru a mă recupera, să învăț să spun „nu” atunci când simt că sunt pe cale să mă epuizez, să îmi pun limitele și să îmi acord momente de liniște. Feminitatea este un proces de auto-descoperire și auto-îngrijire constantă. M-a învățat că pentru a putea fi o femeie puternică, trebuie să mă și iubesc și să mă respect. Într-o meserie care cere atât de multă energie emoțională și fizică, am învățat să mă reconectez cu mine prin mici gesturi de grijă – fie că e vorba de a citi o carte în liniște, de a face o plimbare, de a face mici cumpărături, de a petrece timp cu cei dragi sau de a face o pâine bună, gătită cu drag. Am învățat că doar atunci când îmi echilibrez dăruirea și grija de sine, pot să fiu cea mai bună versiune a mea, atât pentru copii, cât și pentru cei din jur.

- Dacă ar fi să scrieți o scrisoare copiilor dumneavoastră, fie ei cei din familie sau cei din clasă, despre femeia pe care o vor avea alături când vor crește, ce le-ați spune?

- Dragii mei, vreau să vă spun că femeia care vă fi alături de voi pe parcursul vieții va fi o persoană complexă, plină de forță și iubire. Femeia este aceea care va sădi semințele de bunătate în lume prin fiecare faptă, prin fiecare zâmbet și îmbrățișare. Așa că învățați să o respectați, să o ascultați și să o susțineți, pentru că fiecare femeie are povestea ei, luptele și visele. Nu uitați că iubirea și sprijinul vostru vor ajuta să transforme visele în realitate. Femeile pot fi lideri, mame minunate, prietene de neprețuit, dar mai presus de toate, merită să fie iubite și apreciate. Fiecare dintre voi are puterea de a face diferența și vă încurajez să fiți tovarăși de drum care le sprijină în această călătorie.

- Cum ar arăta o zi perfectă pentru sufletul dumneavoastră?

- Această zi ar începe într-o dimineață senină, cu razele soarelui care pătrund în cameră, aducându-mi liniște și bucurie. Ar continua cu micul dejun alături de soțul meu, cel mai bun și mai iubitor om de pe pământ, și de copii, Adelina și Luca, discutând despre planurile pentru ziua respectivă. Zâmbetele lor mi-ar umple inima de fericire. La școală, mi-aș îmbrățișa copiii, aș comunica cu ei, observând cum se dezvoltă și cresc, simțind o conexiune profundă cu fiecare. Momentele în care îi ajut să conștientizeze abilitățile și talentele lor ar fi cele mai valoroase. După o zi plină de activități educaționale, aș găti o cină delicioasă, iar aprecierea familiei mele ar aduce un zâmbet satisfăcător pe chipul meu. În continuare, aș petrece timp de calitate cu ai mei dragi, poate citind o carte împreună sau jucându-ne. Înainte de culcare, aș reflecta la tot ceea ce am realizat și la iubirea din jurul meu și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru toate cele dăruite.  Dacă la finalul zilei, toți cei pe care îi iubesc vor fi bine, fericiți și mulțumiți, voi ști că am trăit o zi plină de sens.

- Dincolo de catedră, dincolo de lecții și manuale, ce vă face inima să vibreze cu adevărat?

- Inima mea vibrează cu adevărat atunci când mă aflu alături de oamenii pe care îi iubesc – familia mea, elevii mei și toți cei care îmi sunt dragi. Pentru mine, bucuria cea mai mare vine din momentele de autenticitate, când pot să fiu cu adevărat prezentă, să ofer iubire și să primesc iubire. Fie că este vorba despre un zâmbet sincer al unui copil, o îmbrățișare caldă de la un elev care îmi spune că mă iubește, un gest de binefacere, o seară liniștită alături de soțul meu și de copii, inima mea vibrează atunci când simt că sunt înconjurată de iubire și apreciere.

De asemenea, găsesc o profundă împlinire în momentele în care pot crea, în care pot pune suflet în orice fac – fie că este despre a învăța ceva nou care mă pasionează, fie că este vorba despre gătit pentru cei dragi. Inima mea vibrează când am timp să mă conectez cu natura, când învăț ceva din fiecare experiență, oricât de mică ar fi ea. Este un amestec de bucuria simplă a vieții de zi cu zi și, în același timp, un sentiment adânc de recunoștință pentru tot ceea ce am.

 Aș putea spune că inima mea vibrează cu adevărat atunci când pot trăi în armonie, când sunt prezentă în fiecare moment și când simt că iubesc și sunt iubită în mod autentic.

A consemnat Maura ANGHEL