„Ne face bine să ne luăm timp să ascultăm muzica care este în interiorul nostru și să-i dăm glas”

 

* dialog cu Maria Moșuți, soprană la Filarmonica „Moldova” Iași și profesor de canto la Conservator

- Cum se împletește vocația de soprană cu darul divin al maternității? Ce ați descoperit despre propria feminitate prin aceste două dimensiuni ale vieții dumneavoastră?

- Cum se împletesc? În mod absolut armonios! A cânta cu vocea înseamnă a dărui ascultătorilor ceva ce ai primit ca dar de la Dumnezeu. Ceea ce dăruiești are menirea de a deschide izvoarele frumosului în inimile oamenilor și tot odată de a crește tot ceea ce e nobil sub formă de sămânță sau răsad acolo. Eu îmi imaginez că atunci când sunetul unei voci se întâlnește cu coarda sensibilă a unei inimi se naște ceva magic: trăirea celor mai frumoase emoții. Ce face o mamă? Exact același lucru: naște și crește! Aduce pe lume copii, îi crește și se străduiește să dezvolte în ei tot ce crede ea că e mai sănătos și mai frumos pentru a-i ajuta să devină oameni. Așadar, în ambele cazuri vorbim despre frumusețe, dăruire, creștere, armonie. Spunând acestea, sper să fi acoperit răspunsul și la cea de-a doua întrebare, despre feminitate: a fi femeie înseamnă a avea capacitatea de a te dărui pe tine însuți pentru a naște, a crește și a iubi!

„Să-ți recunoști sensibilitatea și să îți dorești să fii protejată sunt două atitudini definitorii pentru înțelegerea darului de a fi femeie”

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră “arta de a fi femeie” într-o lume în continuă schimbare? Cum reușiți să păstrați echilibrul între delicatețe și forță, între sensibilitate și rigoare?

- Dacă vă referiți la schimbarea societății în ceea ce privește raportarea la feminitate, într-adevăr cred că soluția este echilibrul. Nu putem pretinde ca femei să rămânem ancorate în modelele culturale care au trecut, dar trebuie neapărat să ne păstrăm feminitatea. Nu e departe vremea în care femeia își petrecea cel mai mult timp în interiorul casei, era admisă cu greu în poziții de autoritate sau avea acces limitat la studii. Modelul cultural s-a schimbat (și este în continuă schimbare), astfel încât femeia actuală are acces peste tot și este încurajată să dezvolte cariere importante, profesii dificile, solicitante, alături de bărbați. Cred că este un progres firesc al lucrurilor și mai cred că prezența feminității în toate structurile sociale este un plus, dar în același timp, cred că este necesar un echilibru, astfel încât, pe de o parte feminitatea să nu fie pierdută, iar pe de altă parte, familia să nu sufere din cauza absenței ei din familie. În mod concret, de-a lungul formării mele profesionale și în timpul dezvoltării carierei, am avut momente când a fost necesar să renunț, să pun pe pauză un proiect, un plan, pentru că în acel moment a trebuit să pun pe primul loc soțul sau fetele. Alteori a fost necesar să fac alegeri în detrimentul profesiei pentru că familia avea nevoie de mine. Însă, nu doar pentru familie a trebuit să renunț, ci și pentru a-mi împlini propria feminitate, adică, a fost necesar câte o dată să mă retrag pentru a mă bucura mai degrabă de intimitatea casei sau pentru a-mi proteja sensibilitatea emoțională în sânul familiei. Să-ți recunoști sensibilitatea și să îți dorești să fii protejată sunt două atitudini definitorii pentru înțelegerea darului de a fi femeie. Iar pentru realizarea echilibrului, eu personal nu văd altă soluție, decât aceea de a judeca fiecare situație și de a lua decizii în funcție de priorități. Pentru mine prioritățile au fost clare și nu am făcut rabat de la ele: întâi familia și apoi profesia!

 

- Când urcați pe scenă și interpretați o partitură sacră sau un lied încărcat de emoție,  ce trăiri vă învăluie? Simțiți că sunteți un canal prin care se manifestă ceva mai presus de noi?

- Indiferent de ceea ce interpretez, întotdeauna când urc pe scenă, mă simt copleșită de sentimentul că sunt privilegiată să am acest dar, al muzicii. Trăiesc o stare de gratitudine gândindu-mă cât de nobilă e profesia pe care o am și în același timp simt o responsabilitate imensă, pentru că menirea mea este să trezesc în oamenii care mă ascultă trăiri înalte, sentimente frumoase, să le aduc aminte că au fost creați pentru un destin dincolo de ceea ce se vede. Cu atât mai mult, atunci când cânt muzică sacră: dacă întreaga mea ființă nu se găsește într-o stare de laudă, sau nu este acordată potrivit cu ceea ce cânt, nu am nicio șansă să aduc în inima ascultătorului trăiri divine. Da, cred că suntem canale prin care „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu doresc să se manifeste, să se arate. Pentru a îndeplini această misiune, e necesară multă muncă, multă modelare, pricepere și peste acestea, o inimă primenită, plină de trăiri curate.

- Dirijând un cor de copii, ce valori încercați să le insuflați, dincolo de măiestria muzicală? Cum poate muzica să fie un mijloc de înălțare spirituală  pentru ei? 

- Corul de copii a fost o constantă de-a lungul carierei mele și rămâne în continuare un proiect în care investesc cu multă pasiune. Am în vedere întotdeauna două mari motivații. În primul rând, sunt fascinată de vocea de copil, pe care o asociez cu lumea îngerească și îmi doresc să nu pierd niciodată din auz acel sunet cristalin, curat, sincer. În al doilea rând, copiii sunt un lut maleabil, în formare. Lucrând cu un cor de copii, am în mod continuu privilegiul de a forma gustul pentru frumos, pentru muzica curată, prin repertoriul pe care îl aleg și prin metodele de lucru pe care le abordez, dar, totodată, am oportunitatea de a modela caractere și de a trezi vise înalte în mintea lor. Cântând în cor trebuie neapărat să-ți deschizi, nu doar inima, ci întreaga ființă pentru a intra în armonie și este absolut necesar să înveți să renunți puțin la eul tău pentru a te bucura de comuniunea cu întregul. Iată două bucurii spirituale care pot fi trăite din plin de cei care cântă împreună.

- Care este sunetul pe care l-ați păstra în inimă pentru totdeauna? Poate fi un cântec, o rugăciune, vocea mamei, râsul fiicelor dumneavoastră...

- Toate sunetele pe care le-ați pomenit și aș adăuga, pe lângă ele, toate sunetele care au trezit vreo dată în mine o trăire frumoasă. De altfel, cred că aceasta este una din principalele funcții ale sunetului, aceea de a produce asocieri (cu lucruri frumoase sau mai puțin frumoase). Toate aceste asocieri se adună de-a lungul vieții într-un fel de „habitat sonor”, într-un univers personalizat, în care regăsești o dată cu sunetul, trăiri, chipuri, experiențe, locuri. Universul meu sonor este foarte bogat și cred că l-aș putea creiona puțin amintindu-le doar pe cele mai marcante: vocea de tenor a tatălui care răsuna în atelierul de tâmplărie în fiecare dimineață a copilăriei, vocea caldă a mamei care însoțea aproape toate activitățile zilnice, imnurile religioase din biserica în care am crescut, ulița copilăriei cu toate glasurile ei, fiecare gângurit sau cuvânt stâlcit al copilăriei fetelor mele și toate timbrele (în mod special instrumentele la care cânta soțul meu) care au umplut sufrageria casei mele de-a lungul vieții de familie.

 

- Ce a însemnat pentru dumneavoastră modelul mamei? Există o lecție esențială pe care v-a oferit-o și pe care doriți să o transmiteți mai departe fiicelor dumneavoastră?

- Mama mea a fost o femeie extrem de harnică. Trăiește și acum, dar din păcate imobilizată la pat. Însă, toată viața ei, a făcut două lucruri parcă fără să obosească sau să cârtească: a muncit ca să ne poarte pe toți în școală  (11 prunci!), să ne vadă cu o profesie și a umplut viața noastră de cântec. Mama cânta făcând treabă în casă, cânta când muncea la câmp, cânta în biserică la slujbe. Cântatul era un fel de rugăciune continuă care cred că îi dădea tăria să ducă greutățile, cheful de muncă și dragostea de viață.

- Dacă ar trebui să le lăsați fiicelor un singur gând despre frumusețea de a fi femeie, ce le-ați spune? Ce credeți că le va ajuta să trăiască autentic, cu noblețe și har?

- Îmi doresc ca ele să înțeleagă scopul pentru care au fost create, să se bucure că sunt femei și să muncească toată viața pentru a-și îndeplini misiunea (vocația) care le este încredințată ca femei în lumea în care trăim.

„Prin excelență, arta sonoră invită la oprire”

- Care este momentul în care v-ați simțit cel mai aproape de divinitate prin muzică? A fost o notă, o tăcere care a părut o rugăciune?

- Nu a fost doar un moment, ci, a fost, este și va fi fiecare moment în care îl laud pe Dumnezeu, adică atunci când mintea, vocea și cu ele odată întreaga mea ființă este înălțată spre Dumnezeu. Sau altfel spus, atunci când suflarea pe care am primit-o se întoarce ca dar înspre Dumnezeu, atunci mă simt cel mai aproape de el.

- Cum vedeți rolul artei într-o lume în care zgomotul și graba par să fure din profunzimea vieții? Cum poate muzica să fie o formă de rezistență împotriva superficialității?

- Arta sonoră este o artă care prin excelență invită la oprire. Ca să te bucuri de ceea ce ea poate să ofere, trebuie neapărat să te oprești din grabă, să închizi accesul urechii la agitația zgomotoasă și, în liniște, să asculți. Atenție: să asculți, nu doar să auzi! Abia atunci corzile sensibile ale ființei încep să vibreze după frecvențe nobile și să producă exact ceea ce ar trebui, adică pace, liniște, armonie, trăiri profunde. Asta înseamnă uneori să te deplasezi acolo unde se aude această muzică, alteori înseamnă să faci curățenie în universul tău sonor și să respingi tot ceea ce produce agitație, trăiri superficiale sau chiar murdare. Dar, muzica pe care trebuie să înveți să o asculți nu este doar cea din exterior, făcută de cei care se pricep, deși aceasta este foarte importantă. Eu cred ca este necesar, și ne face bine, să ne luăm timp să ascultăm muzica care este în interiorul nostru și să-i dăm glas, așa cum se poate exprima acest glas (sau instrument), mai firav poate, mai stângaci sau mai iscusit. A da glas dorurilor, amintirilor, trăirilor, sentimentelor de tot felul, este, cred eu, o terapie spre vindecarea ființei noastre.

- Dacă ar fi să compuneți un imn pentru sufletul feminin, ce teme ar trebui să cuprindă? Ce melodie ar avea?

- Uh, greu...dar să încercăm: cred că ar fi o melodie minoră pentru că ar trebui să fie sensibilă, ar fi lungă pentru că ar avea multe de spus, ar fi o sinusoidă ca trăire pentru că ar trebui să cuprindă frumusețea, dăruirea, misterul, curajul, culoarea, dorul, speranțele, lacrimile, bucuria, grația, nădejdea, melancolia, eleganța, fericirea...și nu s-ar încheia aici, ci în veșnicie.

„Frumosul în sine este doar o cale care ne deschide către ceea ce este divin în noi”

- Ca mamă, artistă și călătoare prin muzică și spirit, cum vă imaginați o lume mai bună pentru fiicele dumneavoastră? Ce ar trebui să învățăm ca omenire pentru a ajunge acolo?

- Lumea mai bună pe care mi-o imaginez eu este o lume simplă, în care fiecare om își cunoaște menirea și se străduiește să-și ducă traiul cât mai frumos posibil, dar neapărat este o lume în care este prezent Dumnezeu, adică credința în el. Eu cred că frumosul în sine este doar o cale care ne deschide către ceea ce este divin în noi. Scopul ultim nu este să fim frumoși, să trăim frumos sau să cântăm frumos, ci să folosim această cale pentru a ne deschide inima către Creator: de la el vine tot ceea ce e frumos și bun în noi. Când înțelegem asta, deja devenim mai buni.   

- Ce rugăciune ați lăsa moștenire lumii prin vocea dumneavoastră? Ce cuvinte ar exprima dorințele cele mai profunde pentru cei care ascultă și simt cu inima?

- În contextul actual, puțin cam tulbure, în care își fac loc multe nesiguranțe și neînțelegeri, m-aș ruga și aș cânta pentru pace. Ființa umană este creată să trăiască în pace și armonie. Inima omului e făcută să dorească necontenit, să caute în mod continuu și nu se odihnește decât atunci când își găsește pacea. Iar pacea nu înseamnă doar lipsa războiului sau lipsa discordiei, ci înseamnă împăcare cu Dumnezeu și cu semenii, înțelegere, lumină, speranță.

Maura ANGHEL

Maria Moșuți este soprană la Filarmonica „Moldova” Iași, profesor de canto la Conservator și coordonează două coruri: unul de copii - Armonia kids și un cor mixt de adulți – Adoramus.