„Nu mi-aș dori ca spectatorii să zică: `am văzut un film făcut de o femeie`, ci să spună: `am văzut un film bun!"

* dialog cu Violeta Gorgos, regizor, prezentă la Festivalul Serile Filmului Românesc cu producția ei de debut „Mario, Maria, Marinel” (MMM)

– Violeta Gorgos, ai venit la ediția din acest an a Serilor Filmului Românesc cu „Mario, Maria, Marinel” (MMM). „Este pariul meu ca regizor, un film care se potrivește perfect cu tema feminină a acestei ediții SFR”, ai mărturisit recent. Aș vrea să începem prin a lămuri, chiar și expeditiv, chestiunea aceasta cu tema feminină… Afectează – arta, în cazul nostru – într-un anumit fel gândirea feminină? Știu, ai precizat că filmul „nu este un manifest feminist”, dar putem spune că publicul resimte ideea unor delimitări de gen?

- Să luăm în ordine inversă. Ce simte publicul? Atunci când filmul este regizat de o femeie, publicul caută să găsească situații și rezolvări „tipic feminine”, deși, dacă acestea s-ar regăsi în filme regizate de bărbați, ar trece ca fapte diverse. Firește că sensibilitatea unui creator diferă de sensibilitatea altuia, dar eu nu cred că în artă poți partaja strict lucrurile între feminin și masculin. Și nici nu cred că, între zece scenarii selectate pentru un concurs, trebuie să fie cinci scrise de femei și cinci de bărbați. Cred că trebuie să fie zece scenarii bune. Este adevărat că în industria cinematografică predomină, în general, bărbații, dar în ultima perioadă femeile își fac loc cu ușurință, și probabil de aici a venit ideea cu „SFR la feminin”. Și, pur și simplu, întâmplarea face ca la actuala ediție să proiectez în avanpremieră filmul meu „Mario, Maria, Marinel”, care are o poveste țesută în jurul unei femei. Poate un bărbat regizor n-ar fi ales acest subiect sau l-ar fi abordat altfel. Dar, în final, tot un film este. Și nu mi-aș dori ca cei care vor viziona filmul să zică: „am văzut un film făcut de o femeie”, ci să spună: „am văzut un film bun”.

 

„La Iași, cel mai frumos mi se pare faptul că lumea rămâne pe scaune până se termină genericul final. Asta vorbește despre un spectator format, cu respect pentru echipa de filmare, cu care poți iniția o discuție despre film și în fața căruia nu vii cu orice...”

 

– Lăsăm feminismul deoparte… Citez acum dintr-o prezentare de tip CV: „A insistat mereu să demonstreze că poți face parte din industria cinematografică chiar și lucrând într-o televiziune. Cu filme realizate din pasiune, a participat la numeroase festivaluri, unde a obținut premii și aprecieri”. Cât de mult contează premiile și aprecierile în  profesia ta?

- Eu cred că pentru orice om de artă contează mult aprecierile. Da, în industria filmului se învârt mulți bani, dar, de cele mai multe ori, aceștia sunt investiți în producție, spre realizarea ideilor regizorului. Iar acesta, la rândul lui, trăiește bucuria creației și se împlinește prin reușitele unui film. Dacă revenim la  biografia mea profesională, trebuie să spun că eu am făcut facultatea de regie film la Chișinău, atunci când Studioul Moldova-Film se destrăma și tot ce însemna cinematografie a devenit un vid pentru o perioadă de 10–15 ani, până au început să apară studiourile private. Absolvenții acestei facultăți se angajau, în cel mai bun caz, în televiziune, unde nu prea existau bugete pentru proiecte de film. Iar studiourile private trebuiau să producă filme pentru bani, ca să existe, și de obicei acestea făceau tot felul de proiecte „la comandă”. Din bănuții câștigați pe spoturi, reclame și filme de prezentare, ne permiteam să mai filmăm și ceva din nevoia noastră de a merge la festivaluri și a trăi bucuria creației. Iar în România, lucrurile sunt cam împărțite: dacă te faci regizor de film, rămâi în industrie și lupți acolo, iar dacă alegi televiziunea, cu greu mai ești văzut ca fiind „din breaslă” – și doar cu documentare. Eu m-am încăpățânat să fac un film de ficțiune.

– Revenind la „Mario, Maria, Marinel”… De ce ar merge cineva să vadă filmul acesta?

- În primul rând pentru faptul că este o premieră. Și pentru că este un debut, și ca să poți avea o părere despre un regizor, trebuie să vezi ce a făcut. Eu am filmat o poveste de dragoste în care cele trei personaje nu se raportează unul la altul ca într-un triunghi clasic. Deși femeia este la mijloc, cei doi de la extreme nu sunt rivali. Este trăirea unei femei între două lumi. Filmul poate fi un tribut adus familiilor care s-au destrămat în contextul unui fenomen social numit migrație. Poate fi și o elegie tristă despre satele noastre tot mai mici, unde încă se mai păstrează niște valori, dar și despre efectul unor relații toxice și al bârfelor din mediul rural. Mai poate oferi perspectiva unei lumi necunoscute publicului larg – oameni care trăiesc prin artă, o lume anapoda, care își are bucuriile și împlinirile ei, unde conștientizarea faptului că totul este efemer împinge limitele firești până departe. Și, printre toate acestea – două iubiri inegale ale unei femei care este prinsă între instinctul matern și pasiunea pe care o simte pentru un străin ajuns întâmplător în preajma ei.

– Cum a evoluat spectatorul de film în ultima vreme? Ce trend are piața aceasta, astăzi?

- Cred că festivalurile de film și-au cultivat un public. Am fost surprinsă să văd la TIFF cozi la intrarea în cinematografe. Am trăit experiența de a nu mai găsi bilete la unele proiecții. Iar la Iași, cel mai frumos mi se pare faptul că lumea rămâne pe scaune până se termină genericul final. Asta vorbește despre un spectator format, cu respect pentru echipa de filmare, cu care poți iniția o discuție despre film și în fața căruia nu vii cu orice... Firește că fac trimitere la un public special. Există și consumatori de filme comerciale, dar despre ei nu știu prea multe.

 

„Unul dintre băieții mei mă întreba dacă sunt capabilă să-mi pun casa gaj pentru un proiect de film și eu i-am zis NU. Iar concluzia lui a fost următoarea: „Înseamnă că poți trăi fără film”...

 

– Conflictul între generații arată distinct în cinematografie? Se manifestă sau doar se vorbește prea mult despre subiect?

- Este un subiect inepuizabil. Și motivele acestor conflicte sunt diferite și ele, de la o generație la alta. Acum, în trend sunt subiectele cu părinții care și-au marcat negativ copiii printr-o educație pe care le-au dat-o, astfel încât ei, azi, au sechele din acest motiv. Din perspectiva mea (de părinte), este un subiect mai mult speculat decât adevărat. Dar s-ar putea să nu am dreptate, și fiecare ajunge să-și spună povestea așa cum o simte. Dacă ne referim la „ce filmăm”. Dar, dacă vorbim despre generații de creatori și conflictele dintre ei... nu cred că este atât de categoric. Oamenii de creație (unii dintre ei) au capacitatea de a rămâne mereu tineri și de a face casă bună cu semenii lor, dincolo de generații. Oricare dintre cineaști o vrea pe Irina Margareta Nistor în preajmă, grație spiritului ei liber, ușurinței cu care abordează orice subiect și felului ei de a fi mereu la zi cu toate.

– Se spune că trebuie să ne uităm la semnele vremurilor. Ai mers vreodată după acest principiu? Care sunt semnele vremurilor în cinematografia autohtonă actuală?

- „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” a fost un semn clar al traumei regimului Ceaușescu, apoi a urmat o serie întreagă de filme cu acest subiect, până la recentul „Anul nou care n-a fost” al lui Bogdan Mureșanu, care a și luat o grămadă de premii – fapt care vorbește despre actualitatea temei. A fost tot felul de filme despre consecințele migrației. Dacă e să exemplificăm cu filme din festival, avem „Jaful secolului”, regia fiind semnată de o femeie, Teodora Ana Mihai. Nu știu dacă am căutat în mod special să merg după acest principiu, dar filmul meu, „Mario, Maria, Marinel”, este și el cumva tributar subiectului familiilor destrămate din cauza migrației. Un alt scenariu pe care îl am și sper să-l fac film este despre conflictul din Transnistria. Cred că vor urma o serie de filme cu tematica războiului.

– Dacă ai avea la dispoziție un buget uriaș, ce ai pune pe masa de montaj? Ai vreo idee la care nu poți renunța și ești dispusă să aștepți oricât pentru a o vedea pe marile ecrane?

Aici îți va răspunde femeia regizor. Eu am fost mai întâi mamă. Am avut grijă să am cu ce-mi hrăni copiii, apoi să fac rost de bani pentru film. Unul dintre băieții mei mă întreba dacă sunt capabilă să-mi pun casa gaj pentru un proiect de film și eu i-am zis NU. Iar concluzia lui a fost următoarea: „Înseamnă că poți trăi fără film”... Nu știu dacă trebuie neapărat să legăm ideile de film de bugete uriașe. Radu Jude, prin „Kontinental ’25”, a demonstrat că poți face film, demn de festivaluri, cu telefonul mobil. Și da, mai am idei de film în așteptare...

– Care a fost cel mai prețios sfat pe care l-ai primit în carieră?

Cel mai util sfat pe care l-am primit în carieră a fost de la celălalt băiat al meu. Când, pentru filmul pe care-l lansez, am primit finanțare doar 30% din bugetul necesar, eu eram dispusă să renunț la producție și să dau banii înapoi. Iar copilul mi-a zis: „E cea mai ușoară cale de a ceda... Încearcă să vezi ce poți face ca să-ți iasă un film totuși”. Și am rescris scenariul, am mutat acțiunea din Italia în Republica Moldova, păstrând doar personajele și configurația relațiilor dintre ele, și am făcut împreună „Mario, Maria, Marinel”.

– Se poate trăi din profesia de regizor de film de ficţiune, astăzi, în România?

Unii mai bine, alții mai greu. Dincolo de calitățile unui regizor, trebuie să ai și un spirit de întreprinzător, iar eu aici sunt cu foarte multe restanțe. Dar întrebarea fiind pusă la general, voi spune că, în mare, DA.

A consemnat Dan M.BREZULEANU

 

 

Violeta Gorgos s-a născut pe 16 aprilie 1967 în Republica Moldova (pe atunci parte a URSS). După ce a absolvit Colegiul de Arte, a urmat Facultățile de Litere și de Regie Film din Chișinău.

A colaborat cu OWH Studio Chișinău, prima casă de producție independentă din Republica Moldova. Din 2006, s-a stabilit în România, activând ca regizor artistic la TVR Iași, dar a continuat să realizeze producții cinematografice la Chișinău, în colaborare cu OWH Studio.

Violeta Gorgos a regizat numeroase filme documentare, multe dintre ele premiate la festivaluri naționale și internaționale de profil. Din palmaresul ei bogat, spicuim: Marele Premiu și Trofeul Festivalului Golden Beggar, Slovacia (2007); Premiul special al juriului pentru sensibilitate artistică în film documentar la Asterfest, Macedonia; Prix CIRCOM „Vivre l'Europe”, în 2008, pentru „O mamă din împărăția umbrelor”; Prix CIRCOM, Trofeul și Marele Premiu UZPR pentru „25. O istorie călătoare”; Cel mai bun documentar de televiziune la DocuArt, București și Premiul pentru scenariu de documentar la Superscrieri, București, pentru „Simatoc. Variațiuni pe un nume”, toate în 2017.

A realizat 11 episoade documentare în urma proiectului „Expedițiile Memoriei”, desfășurat în Siberia și Kazahstan.

În 2011 a semnat primul film de ficțiune, scurtmetrajul „Niște dorințe”, care i-a avut ca protagoniști pe actorii Mihaela Strâmbeanu (de la Chișinău) și Theo Corban (de la Teatrul Național din Iași).

Violeta Gorgos este membru al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova și al Uniunii Cineaștilor din România.