Arta rară de a fi cu adevărat prezent. Puterea tăcerii care ascultă

Trăim într-un vârtej de voci. Unii strigă din răsputeri ce cred, ce simt, ce vor. Alții repetă ce au auzit de la alții, fără să-și mai audă propriile gânduri. În toată această zarvă, tăcerea a devenit suspectă. Iar ascultarea – un exercițiu aproape uitat.

Am ajuns să credem că doar cei care vorbesc mult sunt puternici. Că a câștiga o discuție înseamnă a domina. Că a fi primul care răspunde e mai important decât a fi cel care înțelege. Și totuși, în adâncul nostru, știm: adevărata forță stă în cel care alege să vorbească puțin și să asculte mult.

A vorbi puțin nu înseamnă să taci din teamă. Înseamnă să îți alegi cuvintele cu grijă, să nu le lași să curgă fără rost. Să nu vorbești ca să te umpli de tine, ci ca să te oferi. Într-o lume în care fiecare încearcă să strălucească în lumina propriilor declarații, cel care știe să tacă devine o lumină pentru ceilalți.

Ascultarea adevărată e o formă de curaj. Să fii dispus să-l auzi cu adevărat pe celălalt, fără să-l întrerupi, fără să cauți imediat o replică, fără să îți pregătești din timp răspunsul. Ascultarea cere o inimă largă și un ego mic. Și tocmai de aceea e atât de rară.

Privirea în ochi completează acest act de prezență. E ușor să privești în telefon, în altă parte, în interiorul propriilor griji. Dar să privești un om în ochi înseamnă să-i recunoști existența, să-i spui fără cuvinte: „Îți dau timp. Îți dau spațiu. Te văd.”

Nu trebuie să vorbim mai tare ca să fim auziți.
Nu trebuie să spunem mai mult ca să fim înțeleși.
Trebuie doar să fim prezenți. Să fim reali.

Vorbește mai puțin. Ascultă mai mult. Spune doar ce ai de spus. Și, mai ales, privește oamenii în ochi.
Poate că așa se vindecă lumea. Nu prin discursuri. Ci prin oameni care învață din nou să fie oameni. 

Maura ANGHEL