Coada inventată. Reflexul ieșenilor de a aștepta chiar și când nu e nevoie

 * au trecut 35 de ani de la epoca întunericului, dar în Iași reflexul de a sta la coadă rămâne viu, mai ales în rândul celor care au trăit deceniile în care așteptarea era singura formă de acces la bunuri * dacă nu există un motiv real, coada se inventează * e nevoie doar de câțiva oameni adunați într-un loc pentru ca, în câteva minute, să apară un rând perfect aliniat, în care se așază și cei care nu au nimic de cumpărat

În Iași, bătrânii par să aibă un radar invizibil pentru cozi. Nu e nevoie de afișe, reduceri sau anunțuri oficiale. E suficient să zărească la distanță un grup de oameni și să simtă, instinctiv, că acolo „se întâmplă ceva”. Reflexul se activează imediat: pașii se grăbesc, privirea caută locul unde se termină rândul, iar întrebarea „Ce se dă?” e lăsată pentru mai târziu. Acest comportament nu vine din comoditate, ci dintr-un antrenament social repetat timp de zeci de ani, în care a rata coada putea însemna a rata șansa la o resursă vitală.

Memoria penuriei și foamea de siguranță

Fenomenul este fascinant prin simplitatea lui. Două sau trei persoane se opresc – poate pentru a vorbi, poate pentru a verifica telefonul, poate pur și simplu pentru a se odihni la umbră. În câteva minute, din spatele lor apar alți oameni care, fără să întrebe, se aliniază politicos. E un soi de reflex colectiv, aproape un experiment psihologic în aer liber: dacă vezi un rând, presupui automat că există un beneficiu la capătul lui. Când întrebi ce se dă, răspunsul tipic e o ridicare din umeri și un: „Nu știu, dar sigur e ceva bun dacă lumea stă”.

Acest tip de comportament are o explicație adânc ancorată în istorie. În anii comunismului, coada era singura metodă de distribuție pentru multe produse. Fie că era vorba de pâine, carne, ulei sau combustibil, stăteai ore întregi fără să știi dacă vei prinde ceva. Acea experiență a creat o memorie socială colectivă: sentimentul că oportunitățile sunt rare, iar pentru a le prinde trebuie să fii acolo, în rând, înaintea altora. În prezent, când rafturile sunt pline și serviciile pot fi accesate cu un click, acest reflex rămâne activ – nu din nevoie, ci dintr-un amestec de obișnuință și teamă de a nu pierde „ocazia”.

Coada ca scenă socială

Astăzi, pentru mulți dintre cei care au prins acele vremuri, coada a devenit mai puțin o necesitate și mai mult un ritual social. Este locul unde se schimbă informații, se fac comparații de prețuri, se împărtășesc amintiri și se comentează politica locală. Stai pentru a fi prezent, pentru a participa la conversație, pentru a simți că faci parte din ceva comun. În lipsa unor spații comunitare autentice, rândul improvizat în fața unei gherete sau a unei instituții joacă rolul de forum urban.

Sociologii ar spune că modul în care ne raportăm la coadă este o metaforă pentru modul în care ne raportăm la oraș. În loc să întrebăm „de ce stăm aici?” sau „există o variantă mai bună?”, acceptăm ordinea impusă de rând, cu aceeași răbdare cu care acceptăm traficul blocat, întârzierile sau birocrația. Coada inventată e, în fond, o expresie a conformismului – o dovadă că, atunci când vedem mulțimea adunată, preferăm să ne aliniem decât să ieșim din tipar.

În Iași, coada nu a dispărut odată cu comunismul. S-a transformat, s-a democratizat și, uneori, apare chiar și acolo unde nu e nevoie. Este un reflex cultural care spune mai multe despre noi decât ne place să recunoaștem: o combinație de nostalgie, instinct de supraviețuire și nevoie de apartenență. Și, poate, și o formă subtilă de rezistență – pentru că, într-o lume care se grăbește, noi încă știm să stăm.

Tania DAMIAN