Copiii crescuți cu cheia digitală la gât. Generația singurătății conectate în Iașul anului 2025
Dimensiune font:
* în 2025, copiii din Iași nu mai poartă cheia de gât, ci parola de Wi-Fi * crescuți între ecrane, bone și bunici epuizați, ei trăiesc o copilărie fără părinți, dar cu tot confortul tehnologiei * ce lasă în urmă un parenting în absență, când iubirea e livrată în mesaje vocale și validarea în like-uri?
În România anilor ’80 și ’90, cheia purtată la gât era simbolul copilăriei în absența părinților plecați la muncă. În 2025, cheia nu mai e de metal. E un cont de Netflix, un PIN de tabletă, o aplicație de control parental.
Copiii din Iași cresc azi în camere decorate cu leduri RGB, dar trăiesc într-o absență emoțională pe care nicio tehnologie nu o poate înlocui. Învățați să se descurce singuri, nu mai așteaptă pe palier, ci se pierd într-un flux constant de content. Iar părinții, între două call-uri sau două zboruri, își spun că „fac tot ce pot”.
„Ofer tot ce are nevoie: mâncare bio, educație privată, vacanțe. Dar când îl aud spunând Mami, nu-i nimeni cu mine, simt că nu e destul”, spune Andreea, 37 de ani, manager de proiect în IT, mamă a unui băiat de 8 ani din Iași.
Parenting de la distanță, cu aplicații și programări
Părinții de azi iubesc. Dar iubesc de la distanță, prin video call-uri între două emailuri, prin voice messages trimise în pauza dintre ședințe, prin bone plătite sau bunici epuizați. S-au învățat să creadă că dacă oferă mai mult – tablete, abonamente, excursii și afterschool-uri – compensează pentru ce nu pot fi: prezenți. În realitate, ceea ce trăiesc copiii e un vid afectiv mascat de suprastimulare. Ecranele devin babysitter, sursă de dopamină și calmant emoțional. Dar ele nu învață empatia, nu oferă reglare emoțională, nu țin de mână la prima dezamăgire. În locul unei conversații de seară există un fundal sonor de seriale și notificări.
În multe familii ieșene, bunicii sunt cei care țin în viață ritualurile de copilărie: masa caldă, poveștile spuse la ora somnului, mersul la piață sau rugăciunea de seară. Dar și ei îmbătrânesc, obosesc, se sting. Și odată cu ei, se pierde și acel fir de umanitate blândă care făcea diferența între a „te descurca” și a fi crescut. Bonele, adesea tinere, nepregătite și la rândul lor deconectate emoțional, ajung să fie figurile centrale din copilăria unor copii care nu mai știu ce e acasă, pentru că locuiesc în case unde toți sunt mereu pe fugă.
Parentingul pe pilot automat
În loc să fie acolo, părinții au învățat să programeze grija: ora de tabletă, ora de curs online, ora de yoga pentru copii, ora de bonă. Între timp, prezența reală a fost înlocuită cu „verificări rapide” și „mesaje de încurajare” trimise prin WhatsApp.
„Ne vedem seara, dar e deja obosit. Mă simt ca un străin în viața copilului meu, deși trăim în aceeași casă”, mărturisește Vlad, 42 de ani, tată a două fete.
În realitate, copiii trăiesc un gol afectiv profund. Ecranele oferă distragere, nu consolare. Tabletele calmează crizele de furie, dar nu construiesc atașament. Aplicațiile monitorizează progresul academic, dar nu învață empatia.
Statistici reci, realități arzătoare
Conform datelor neoficiale, zeci de mii de copii sunt crescuți de bunici, bone sau lasăți în grija tehnologiei. Mulți petrec între 6 și 8 ore zilnic în fața ecranelor, cam cât un loc de muncă. La exterior, totul pare „rezolvat”: siguranță, educație, hrană. La interior, însă, se coc drame invizibile. Ce nu măsoară nicio statistică? Lacrima copilului care așteaptă o poveste și primește un link. Frustrarea adolescentului care caută aprobarea în social media pentru că acasă nu e nimeni să-l asculte.
Copii „conectați”, dar nevăzuți
În loc să crească din iubire, mulți copii se dezvoltă pe bază de algoritmi. Își construiesc identitatea prin filtre, își reglează emoțiile prin gaming și învață cum să ceară atenție prin stories. În lipsa unei conectări reale, copilăria devine o lungă așteptare – cu Wi-Fi. „Fiica mea are tot ce-i trebuie. Dar de curând mi-a spus: Mami, nu mă mai uit la tine când vorbești, pentru că oricum pleci. A fost ca o lovitură în piept”, spune Ioana, 34 de ani, antreprenoare.
Ce e de făcut? Nu perfecțiune, nu bani în plus, nu cursuri extra, ci timp. Priviri. Tăcere împărtășită. Mese împreună. Conversații fără întreruperi. Îmbrățișări fără notificări. Toate aceste gesturi simple sunt antidotul real pentru o copilărie altfel condamnată la singurătate. Iașul continuă să se extindă: blocuri, malluri, investiții, trafic. Dar în camerele colorate din spatele acestor ferestre moderne, stau copiii unei generații uitate – crescuți corect, dar fără îmbrățișări și empatie...
Maura ANGHEL
Adauga comentariul tau