Copilărie pe asfalt

 * timpurile în care copilăria a fost trăită printre blocuri nu era gri, ci plină de lumină, joacă și apartenență * dacă ne-am întoarce în Iașul anilor ‘80–’90 am regăsi un oraș care ne-a crescut pe asfalt și ne-a păstrat în suflet

Există un Iași care nu mai apare pe hărți. Un Iași desenat cu creta pe trotuar, cu urme de sărit coarda pe ciment și cu strigăte de bucurie ce răsunau printre blocuri. Acesta nu e orașul monumentelor sau al investițiilor recente. Este orașul copilăriei, locul unde am învățat libertatea, prietenia, curajul și primele reguli nescrise ale lumii.

 

Anii ’80 și ’90 nu au fost ușori, dar pentru copiii de atunci, orașul era viu. Nu era nevoie de jucării sofisticate sau de spații de joacă moderne. Un teren cu pietriș, o scară de bloc sau o bară ruginită erau suficiente pentru aventuri epice. Fiecare cartier era o lume distinctă, cu propriile sale coduri, legende și repere afective.

Tătărașiul vibra de energia copiilor care alergau printre blocuri și mergeau „la piață” doar ca să cumpere gume și acadele. În Copou, copilăria se petrecea între castanii bătrâni și aleile de la Universitate, în vreme ce în Alexandru cel Bun, fiecare intersecție devenea câmp de bătălii cu bulgări, mingi sau „bombe cu apă”. Nicolina era locul în care se construiau adevărate tabere între blocuri, cu corturi din pături și reguli stricte stabilite de „șefii cartierului”.

Copiii nu aveau supraveghetori, ci prieteni. Nu aveau aplicații, ci limbaje inventate. Se sunau unii pe alții la ușă, nu pe telefon. Se jucau de dimineață până la lăsarea serii, când mamele ieșeau pe geam și strigau, una câte una, numele lor. Și chiar dacă în fiecare zi se întâmplau mici conflicte, certuri și împăcări, nimic nu era mai important decât apartenența la tribul de bloc.

 

„Ne e dor. Dar de ce, mai exact? Ce anume doare când ne gândim la copilăria trăită urban? Nu e vorba doar de lipsa grijilor sau de faptul că eram tineri. E ceva mai profund: ne e dor de felul în care orașul era o prelungire a ființei noastre. De senzația că fiecare colț ne aparținea. Că fiecare trotuar putea deveni o scenă, fiecare gard o frontieră, fiecare garaj un castel. Ne e dor de libertatea aceea spontană, în care nimeni nu programa joaca și nimeni nu o închidea într-un program educativ”, spune Ioana Anghel, o ieșeancă a cărei copilărie s-a petrecut într-un bloc din Ciric.

 

Dar nu e doar nostalgie. Dorul de copilărie urbană este și un indiciu cultural: o formă de antropologie afectivă. Ne arată cum spațiile construite pot deveni vii, încărcate de sens, dacă sunt trăite intens. Ne arată că memoria afectivă nu stă în obiecte, ci în experiențe împărtășite, în gesturi repetitive, în ritualuri simple – cum ar fi să îți legi șireturile pe bordură, să-ți cumperi napolitane de 50 de bani sau să te ascunzi în ghena de la scară când jucați „de-a v-ați ascunselea”.

 

Copiii Internetului nu mai inventează jocuri

 

Orașul de azi nu mai seamănă cu cel din copilărie. E mai ordonat, mai supravegheat, mai securizat. Copiii nu mai ies singuri, ci sunt duși la cursuri. Nu mai strigă la geam, ci trimit mesaje. Nu mai inventează jocuri, ci consumă conținut. Poate că nu e greșit. Dar e diferit. Și în această diferență apare întrebarea: ce am pierdut între timp? Și ce putem recupera?

„Ne e dor de copilăria urbană pentru că acolo am învățat ce înseamnă libertatea în comun, curajul social și apartenența afectivă. Era o pedagogie tăcută a orașului – fără profesori, dar cu lecții solide. Alergatul în papuci prin ploaie, schimbul de surprize de la gumele Turo, partidele de șotron și fotbal printre mașini nu erau doar jocuri. Erau primele noastre forme de adaptare la lume”, a completat și Sorin Damian, un ieșean crescut pe asfaltul din jurul blocului Tarom.

Azi, orașul se dezvoltă, se digitalizează, se rearanjează. Dar poate că în acest proces ar trebui să ne oprim o clipă și să ascultăm vocea acelui copil care a crescut printre betoane, dar a văzut lumina. Să nu reconstruim acele locuri, ci să le păstrăm sensul. Să nu inventăm nostalgii, ci să construim orașe care lasă loc copilăriei vii.

Pentru că, în fond, Iașul nu e doar o colecție de clădiri sau de strategii urbanistice. Este o memorie în mișcare. Și dacă vrem să ne simțim acasă, poate ar fi bine să începem prin a-i redeschide ușa copilăriei noastre. Cea cu asfalt cald, ganguri întunecate și râsul prietenilor care încă mai trăiesc în noi.

Maura ANGHEL