Dragobete, stăpânul iubirii și vestitorul primăverii

 * în fiecare an, pe 24 februarie, într-o zi cu miros de pământ reavăn și ciripit de păsări vesele, pe dealurile satelor românești, Dragobetele își face loc printre amintirile străvechi * el nu e doar un personaj dintr-o legendă uitată, ci un simbol al iubirii curate, al reînnoirii naturii și al începuturilor pline de promisiuni * chiar dacă sărbătoarea rămâne în umbra altor influențe culturale, ea poartă cu sine o frumusețe aparte – aceea a unui timp în care iubirea nu era o declarație scrisă pe o felicitare roz, ci un joc al inimilor și un pact cu primăvara

Printre firele de iarbă ce încep să se ridice din pământul reavăn și trilurile păsărilor care își caută perechea, o sărbătoare veche își croiește drum prin amintirile românilor: Dragobetele. Deși în prezent mulți privesc această zi ca pe o umbră a Sfântului Valentin, în esență, Dragobetele nu este doar o zi a îndrăgostiților, ci o celebrare a începuturilor, a renașterii și a curajului de a iubi. În timp ce în alte părți ale lumii iubirea este marcată prin mesaje pe felicitări roz și inimioare din ciocolată, Dragobetele păstrează un farmec arhaic, în care sentimentele nu se măsoară în daruri materiale, ci în freamătul naturii și în bătăile inimii.

Se spune că în această zi, fetele și băieții satelor ieșeau pe dealuri, căutând primele flori ale primăverii și alergând unii după alții, într-un joc al iubirii care putea duce la o logodnă neoficială. Cine reușea să fure un sărut sub cerul albastru era considerat sortit unui destin frumos, iar cine își rostea sentimentele fără teamă avea parte de o dragoste ocrotită de însuși Dragobetele. În această zi, nimeni nu trebuia să plângă sau să stea singur, căci se spunea că cei care nu sărbătoresc Dragobetele vor rămâne fără pereche tot anul.

Legenda lui Dragobete – fiul primăverii și stăpânul păsărilor

Povestea lui Dragobete s-a născut din vechile mituri dacice, acolo unde iubirea și natura mergeau mână în mână, iar fiecare anotimp avea propriul său zeu ocrotitor. Se spune că Dragobete era fiul Babei Dochia, femeia capricioasă care își croiește drum prin martie cu zilele sale schimbătoare, purtând pe umeri cojoace pe care le leapădă unul câte unul. Spre deosebire de mama sa, Dragobete era vesel, chipeș și iubea viața cu toată puterea sa. El era protectorul iubirii, al tinereții și al renașterii naturii, iar acolo unde pășea, pajiștile începeau să înverzească, iar râurile să-și elibereze apele înghețate.

Legenda spune că Dragobete cutreiera pădurile și satele însoțit de un alai de păsări și animale, purtând în mâini flori de primăvară și vorbind în șoaptă cu vântul. Avea darul de a uni sufletele și de a insufla curaj celor îndrăgostiți. Se povestește că, într-o zi, o tânără pe nume Ileana, de o frumusețe rară, s-a rătăcit în munți și a fost surprinsă de o furtună năprasnică. Dragobete a apărut ca dintr-un vis, i-a oferit o haină țesută din raze de soare și a condus-o spre vale, acolo unde copacii începuseră deja să înmugurească. Din acea zi, Ileana nu și-a mai dorit alt bărbat, iar Dragobete, deși ființă nemuritoare, a simțit pentru prima oară dragostea omenească.

Se mai spune că, de atunci, în fiecare an, pe 24 februarie, Dragobete coboară printre oameni, insuflându-le dorința de a iubi și de a-și găsi perechea. În această zi, păsările se împerechează și încep să-și construiască cuiburile, iar oamenii, dacă vor să fie norocoși în dragoste, trebuie să le urmeze exemplul. Fetele adună apă din zăpada topită, crezând că are puteri magice, iar băieții caută să-și declare iubirea sub cerul liber, acolo unde Dragobete să-i poată auzi.

Un duel al iubirii: Dragobete versus Sfântul Valentin

În timp ce Dragobetele vine din mitologia autohtonă și este o sărbătoare a iubirii legate de natură și de ritmurile pământului, Sfântul Valentin are o origine complet diferită. Se spune că Valentin a fost un preot creștin din Roma antică, condamnat la moarte pentru că a oficiat în secret căsătorii pentru soldați, sfidând porunca împăratului Claudius al II-lea. În timp, această poveste a fost îmbrățișată de cultura occidentală, iar sărbătoarea a devenit sinonimă cu schimbul de cadouri, declarații scrise și mesaje de iubire.

Astăzi, mulți români aleg să celebreze Sfântul Valentin cu fast, adoptând modelul străin de a cumpăra flori, bijuterii și alte simboluri comerciale ale dragostei. În schimb, Dragobetele rămâne mai degrabă o amintire a vremurilor de altădată, păstrată în sate sau readusă la viață de cei care își doresc să păstreze autenticitatea. Dar cum s-a ajuns aici?

De ce românii uită Dragobetele?

Într-o lume dominată de globalizare și influențe culturale din toate colțurile lumii, sărbătorile autohtone ajung adesea în umbră. Dragobetele nu are campanii de marketing grandioase, nu este prezent pe rafturile magazinelor sub formă de produse tematice și nu apare în filmele de succes. În schimb, Sfântul Valentin este promovat prin toate mijloacele moderne, transformând iubirea într-o afacere profitabilă.

Un alt motiv este pierderea legăturii cu tradițiile rurale. Pe măsură ce satele s-au depopulat, iar oamenii și-au schimbat stilul de viață, ritualurile vechi au fost date uitării. Dacă altădată Dragobetele era un prilej de adunare, de joacă și de legare a unor prietenii sau iubiri, astăzi viața urbană oferă puține contexte în care astfel de obiceiuri să fie păstrate.

Totuși, poate că nu este prea târziu pentru Dragobete. În ultimii ani, există o încercare de recuperare a acestei sărbători, prin evenimente culturale, spectacole tematice și inițiative de redescoperire a folclorului. Poate că nu vom reuși să-l întoarcem pe Dragobete în inimile tuturor, dar putem începe prin a-l înțelege, prin a-l povesti și prin a-l sărbători așa cum era odinioară – cu veselie, curaj și dorința sinceră de a iubi.

Poate că nu avem nevoie de o zi anume pentru a spune „te iubesc”, dar dacă tot trebuie să alegem una, de ce să nu fie cea care vine cu povestea noastră, cu parfumul pajiștilor și cu freamătul primăverii care se naște sub pașii lui Dragobete?

Maura ANGHEL