Drama invizibilă a Iașului: adulții prinși între copii și părinți bolnavi. Generația care se rupe în două

 * la Iași, tot mai mulți oameni activi trăiesc o realitate cruntă: își cresc copiii, dar îngrijesc și părinții îmbătrâniți, fără sprijin real din partea statului * „Generația sandviș” este un fenomen social care arde tăcut, dar lasă urme adânci în sănătatea, economia și echilibrul comunității

În spatele blocurilor din Tătărași, Copou sau Alexandru, se ascunde o realitate despre care se vorbește puțin, dar care macină vieți întregi. Zeci de mii de adulți din Iași fac parte din ceea ce specialiștii numesc „generația sandviș”. Este generația celor care nu au timp pentru ei înșiși, pentru că trăiesc striviți între două extreme: copii care au nevoie de ghidaj și părinți vârstnici care depind de îngrijire zilnică.

Acești oameni au între 35 și 55 de ani, sunt la mijlocul vieții, în plină ascensiune profesională, dar și în plină prăpastie emoțională. Muncesc opt-zece ore pe zi, aleargă să ducă și să ia copiii de la școală, apoi dau telefoane medicilor, caută medicamente pentru părinți și își calculează ultimii bani pentru facturi, rechizite și analize medicale. În tot acest carusel, uită complet de ei.

„Simt că nu mai am viața mea. Copiii cer tot timpul atenție, tatăl meu are Alzheimer, mama abia merge, iar eu sunt prinsă la mijloc. Dacă lipsesc o zi, totul se prăbușește. Mă culc cu inima strânsă că nu fac destul pentru nimeni”, spune Alina, o IT-istă de 44 de ani. Mărturia ei nu este singulară, ci oglindește o realitate care a devenit normalitate în Iași.

Orașul care îmbătrânește, familiile care se frâng

Statisticile demografice arată limpede: Iașiul îmbătrânește, iar familiile tinere sunt tot mai rare. Asta înseamnă că o singură generație activă trebuie să ducă pe umeri greutatea a două generații dependente. Copiii nu mai cresc „în gașca de la scara blocului”, așa cum se întâmpla în anii ’90, pentru că părinții nu mai au încredere să îi lase singuri. Iar părinții vârstnici nu mai au autonomia de altădată, pentru că bolile cronice îi țin captivi între spitale, farmacii și patul de acasă.

În cartierele vechi din Iași, dramele se repetă. Oamenii povestesc cum aleargă cu copiii la meditații, cu părinții la dializă și cu sufletul între două lumi care cer amândouă totul. „Nu mai știu când am citit ultima dată o carte sau am mers la un film. Trăiesc într-un permanent maraton între școală, job și spital. Și nimeni nu vede asta. Nimănui nu-i pasă”, oftează și Cătălin, un inginer de 53 de ani.

Costul emoțional și financiar al „sandvișului”

Efectele sunt devastatoare. În Iași, rata epuizării profesionale (burnout) este în creștere. Tot mai mulți adulți caută consiliere psihologică, iar unii ajung la colaps nervos. Financiar, presiunea este enormă: salariile abia acoperă cheltuielile pentru școala copiilor și medicamentele părinților. Mulți renunță la vacanțe, la viața socială și la orice urmă de răgaz personal.

Dar cel mai grav efect este invizibil: dispariția identității personale. „Generația sandviș” nu mai știe cine este dincolo de eticheta de mamă, tată, fiică sau fiu. În Iași, adulții de mijloc sunt prizonierii propriei loialități familiale. Își sacrifică sănătatea pentru ceilalți și, paradoxal, rămân complet singuri.

Ce lipsește în Iași

Orașul nu are suficiente centre de zi pentru vârstnici, programe de sprijin pentru familii sau politici locale care să recunoască această realitate. Multe spitale sunt sufocate, iar accesul la îngrijire paliativă sau la asistenți sociali este limitat. Copiii sunt suprasolicitați de un sistem de educație rigid, părinții sunt epuizați, iar bunicii îmbătrânesc în apartamente reci și singure.

Soluțiile există, dar lipsesc voința și prioritizarea. Un oraș universitar ca Iașiul, care se laudă cu tineri și inovație, își uită oamenii de mijloc – cei care țin totul în echilibru. Fără ei, însă, societatea se rupe.

„Generația sandviș” nu este un fenomen trecător, ci o realitate tot mai vizibilă. În câțiva ani, adulții de azi vor deveni ei înșiși vârstnici. Întrebarea este simplă și tăioasă: cine va avea grijă de ei, dacă sistemul rămâne la fel de fragil?

În Iași, acest răspuns doare. Pentru că, dincolo de statistici și etichete sociologice, rămâne imaginea unui adult care își trăiește zilele alergând între școală și spital, între grija pentru copil și grija pentru părinte, fără ca cineva să-l întrebe vreodată: „Dar tu? Tu cum mai ești?”

Clara DIMA