Elevii Iașului, prinși între performanță, epuizare și sens pierdut

 * în Iași, oraș al excelenței academice, elevii învață mai mult ca oricând și înțeleg destul de puțin, la fel ca și colegii lor din multe orașe * notele sunt mari, meditațiile costisitoare, dar sensul se dizolvă * o radiografie lucidă a unei generații arată că ei cunosc multe formule academice, dar nu-și mai găsesc vocea

În orașul care a dat țării academicieni, olimpici și profesori remarcabili, școala pare să se fi transformat într-o cursă de anduranță fără linie de sosire. La Iași, elevii învață pe brânci, dar nu mai știu pentru ce. Fiecare zi e o alergare între școală, meditații, proiecte, simulări, teste și liste nesfârșite de „trebuie”. Sub aparența performanței se ascunde un adevăr tot mai greu de ignorat: generația tânără este obosită, anxioasă și tot mai ruptă de realitatea pentru care se presupune că se pregătește.

Trezirea la 6, ore de curs până după-amiază, meditații până seara, teme până noaptea târziu, așa arată viața multor elevi de la colegiile de prestigiu din Iași. Timpul pentru odihnă e un lux, iar răgazul pentru sine, aproape inexistent. Și, cu toate acestea, nota la teză trebuie să fie 10. Admiterea la facultate nu așteaptă, nicio eroare nu e permisă, iar greșeala costă. Prețul real nu e în catalog, ci în sufletul acestor adolescenți care au învățat să funcționeze ca niște roboți programați pentru reușită.

În Iași, piața meditațiilor e mai activă ca oricând. Familii întregi își ajustează bugetele pentru a susține pregătirea copiilor. Unii plătesc sute sau chiar mii de lei lunar pentru ore în particular, în speranța că un profesor privat va reuși ce nu poate face sistemul: să explice, să clarifice, să structureze. Din păcate, meditațiile nu aduc liniște, nu oferă viziune. Sunt doar un panou de control într-o mașinărie care merge în gol.

Paradoxul e vizibil în rezultatele examenelor, inclusiv testele PISA. Elevii ieșeni, deși adesea fruntași în clasamente locale și naționale, nu fac diferența între învățare și memorare. Citesc, dar nu înțeleg. Scriu, dar nu reflectă. Răspund, dar nu întreabă. Performanța e vizibilă în cifre, dar realitatea profundă e alta: analfabetismul funcțional se strecoară în licee de top, mascat de medii mari și diplome frumos colorate.

Profesorii recunosc, cu jumătate de voce, că nu mai au timp pentru educație reală. Programa e sufocantă, clasele sunt aglomerate, iar așteptările sunt uriașe. Mulți se concentrează pe „ce trebuie predat” și nu mai apucă să răspundă la „ce are nevoie copilul să înțeleagă”. Elevii sunt învățați să nu greșească, nu să exploreze. Să livreze, nu să creeze. Să se teamă, nu să gândească liber.

„În acest haos cu față de performanță, puțini mai întreabă ce fel de oameni creștem. Unde e locul bucuriei de a învăța? Când are un copil timp să se întrebe ce-l pasionează cu adevărat? Cum putem vorbi despre vocație, când majoritatea tinerilor se simt prinși într-o bandă de producție care cere rezultate, dar nu oferă direcție?”, a atras atentția psihoterapeutul Letiția Popa.

Elevul ieșean de azi nu este leneș. Este, dimpotrivă, hiperactiv, hiperconectat, hiperstresat. Dar într-un sistem care valorizează doar produsul final – nota, media, admiterea – rămâne o întrebare grea: la ce folosește toată această hărnicie, dacă se face fără busolă?

Poate că cea mai mare urgență nu e un nou curriculum, ci o nouă întrebare: cum aducem înapoi sensul în educație? Până atunci, elevul ieșean rămâne între două extreme – harnic și golit de vlagă, capabil să reproducă, dar tot mai străin de sine.

Maura ANGHEL