FOTO -- Daruri în Vinerea Mare, când tăcerea capătă glas

 Bătrânețea are o formă a tăcerii pe care o învățăm greu. Este o cameră cu ferestre puține, prin care lumina intră doar atunci când cineva își amintește de tine. La Unitatea medico-socială de la Podul Iloae, viețile nu mai sunt măsurate în ani sau în planuri, ci în zile bune și în gesturi calde. În cel mai bun caz, un album vechi de fotografii, o poză înrămată pe noptieră sau o rugăciune rostită cu ochii închiși țin loc de istorie personală. Când hazardul vieții taie legături și adună oameni în jurul unei singure mese, speranța rămâne ca o lumină mică, dar vie.

În Vinerea Mare, înainte de Înviere, când între cer și pământ pare să se întindă o punte subțire de iertare, centrul a fost atins de o altfel de lumină: cea a generozității. Oaspeți nechemați de sânge, dar chemați de inimă, au venit cu daruri. Oameni care nu cunosc numele bătrânilor, dar care au înțeles că un pachet cu mâncare, cozonac și flori de narcise, o vorbă caldă sau o privire sinceră pot cântări cât o viață. Fiecare gest a fost primit cu un fel de mirare sfioasă, ca atunci când cineva îți atinge ușa sufletului și nu o face din obligație, ci din iubire.

Hazardul i-a adus pe acești bătrâni în același loc, dar speranța a fost ceea ce a făcut ca, măcar pentru o zi, să simtă că nu sunt uitați. Că nu trăiesc într-o anexă a lumii, ci într-un colț care poate fi luminat. Darurile din Vinerea Mare n-au fost doar pachete, ci semne că viața, oricât de firavă ar deveni, merită atinsă cu blândețe.

Cei mai mulți dintre noi trecem în grabă prin sărbători, căutând sensuri în agende, în cumpărături, în drumuri rapide. Dar poate că adevăratul sens al Paștelui se ascunde într-un zâmbet de pe noptiera unei camere uitate de lume, în tresărirea unui om care, pentru câteva clipe, nu s-a mai simțit singur. Și în tăcerea aceea bătrânească, dar atât de adâncă, a răsunat o bucurie simplă: că a venit cineva. Că a adus Lumină.

Maura ANGHEL