Frenciugi. Lecția de viață pe care am uitat s-o mai învățăm

 Să spui „școală” în Frenciugi nu înseamnă doar să vorbești despre un loc unde se învață tabla înmulțirii. Înseamnă să rostești cuvântul „acasă”. Pentru că aici, într-un sat uitat între dealuri și ani, există o școală unde 55 de copii și o mână de dascăli țin aprinsă flacăra răbdării, a iubirii de carte și a rostului. Un loc mic, dar cu suflet mare, unde încă se mai crede că educația poate schimba o lume.

La marginea unui drum colbuit, în inima unei lumi pe care n-o mai vedem de atâta grabă, stă o școală care ține în viață nu doar educația, ci însăși demnitatea unui sat. Se numește simplu Școala Primară Frenciugi, dar în ea pulsează o istorie nescrisă, trăită cu răbdare, cu mâinile, cu inima.

Aici, în fiecare dimineață, în timpul anului școlar intră 55 de copilași, cu obraji curajoși și ochi care încă nu s-au învățat cu renunțarea. Unii au ghiozdane peticite, papuci plini de praf, dar visuri înalte. Vin la școală nu doar ca să învețe să scrie, ci ca să simtă că aparțin unei lumi care îi vede, îi aude, îi așteaptă.

Și cine îi așteaptă, dacă nu doamnele învățătoare alături de Maria Iosub, directoarea care de peste 40 de ani este mai mult decât un dascăl, este o inimă așezată la catedră. O viață întreagă a crescut copii în bănci, le-a ținut mâinile când au învățat să scrie prima literă și le-a învățat chipurile pe de rost, așa cum alții învață poezii. „Pe unii i-am avut elevi în familie, adică și pe tată, și pe fiu”, spune ea cu un zâmbet ce poartă, dincolo de blândețe, o durere tăcută: cea a uitării.

Rânduri de memorie țărănească

Din drag de copii și dintr-un respect adânc pentru rădăcini, Maria Iosub a adunat, piesă cu piesă, un muzeu al satului, chiar în școală. A strâns cu trudă obiecte vechi, lăzi de zestre, unelte, ii, oale, rânduri de memorie țărănească de la bătrânii care mai cred în rostul păstrării. „Le-am strâns cu greu. Lumea s-a modernizat și la sat... Nu mai păstrează ce pare vechi, dar are suflet”, oftează ea. Și poate tocmai de aceea, acest muzeu e mai mult decât o colecție: e un strigăt tăcut de salvare a identității.

Visul ei nu se oprește aici. Într-o altă sală cu pereți pictați și rafturi aproape goale își dorește să amenajeze o bibliotecă pentru copii. Un loc în care să prindă viață basmele, curiozitatea, dragul de a citi. Un refugiu de sens într-o lume care le oferă prea mult zgomot și prea puțină tăcere interioară.

Noi, cei din oraș, suntem la doar 50 de kilometri de Frenciugi. Dar uneori distanța e mai adâncă decât pare. Între asfaltul nostru și țărâna lor s-a căscat o prăpastie de uitare. Priviți din goana mașinilor, copiii de la țară devin cifre într-un raport. Dar ei sunt vieți în formare, sunt viitorul pe care încă mai avem șansa să-l așezăm cu grijă.

Campania „Primul meu ghiozdan” nu este doar despre un obiect. E despre o revenire. Despre un drum pe care îl putem face înapoi, spre lucrurile care contează. Să oferim un ghiozdan unui copil din Frenciugi înseamnă să-i spunem: „Ești important. Te vedem. Credem în tine.”

Și poate, cine știe... în tăcerea acelei școli de la marginea drumului, în pașii mici care intră dimineața pe poartă, în mâinile care răsfoiesc cărți vechi în muzeu, ne regăsim și pe noi. Așa cum eram înainte de a uita ce înseamnă să simți, nu doar să trăiești.

Maura ANGHEL