Generația părinților anxioși. În noul parenting, iubirea excesivă devine o capcană a supraprotecției

 * de la „lasă-l, că învață din greșeli” la „să nu cumva să pățească ceva”, o generație întreagă de părinți a făcut o cotitură radicală în stilul de creștere a copiilor * la mijloc, prinși între dragoste și teamă, sunt chiar copiii * din păcate, supraprotecția este un scut care devine cușcă

Părinții anxioși sunt acei oameni care își iubesc copiii cu o intensitate aproape dureroasă. Îi țin departe de pericole, dar și de eșecuri. Îi hrănesc, îi informează, îi înconjoară cu toată afecțiunea posibilă, dar în același timp le scanează viața ca un radar în stare de alertă permanentă. Sunt aceia care nu mai pot dormi fără aplicația de monitorizare a somnului bebelușului, care transformă o febră de 38 în urgență medicală și care verifică de 5 ori dacă cel mic și-a pus căciula. Sună familiar?

O generație crescută în lipsuri, care acum oferă prea mult

Paradoxul parentingului modern este acesta: părinții de azi sunt, în mare parte, copiii de ieri care au crescut cu cheia de gât și cu fraza „te descurci și singur”. Crescuți într-un climat dur, neglijent sau autoritar, au jurat că ai lor copii „nu vor duce lipsă de nimic”. Și s-au ținut de cuvânt. Poate prea mult. Între ecrane, activități extrașcolare planificate obsesiv, alimentație „bio” și un control riguros al emoțiilor „negative”, noua generație de părinți trăiește cu frâna trasă. Orice pericol, oricât de mic, este anticipat și evitat. Dar ce se întâmplă când frica devine regulatorul principal al iubirii?

Supraprotecția: un scut care devine cușcă

Un copil supraprotejat ajunge, paradoxal, să se simtă nesigur. Învățând că lumea este un loc periculos și că el nu poate face față fără ajutorul părinților, anxietatea devine un mod de a fi. Iar autonomia – o necunoscută. „Nu-i mai dați voie să greșească. Îl corectați înainte să termine propoziția, îl avertizați la fiecare pas. Asta nu mai e grijă, e control”, spune Oana DIaconu, consilier educațional într-o școală privată din Iași. În fiecare zi, se confruntă cu efectele directe ale parentingului anxios: copii care nu suportă să piardă, care se tem să greșească, care plâng la prima critică, care nu știu ce înseamnă „nu ești cel mai bun și e OK”.

„Am observat că mulți dintre copiii din clasele mici au început să dezvolte fobii. De la frica de întuneric, la frica de microbi, frica de a fi singuri în cameră. Nu vorbim doar de copii timizi, ci de un tipar care devine din ce în ce mai vizibil”,  spune psihologul Cristina C., specializată în psihologia copilului.

Tot ea observă că părinții sunt „obosiți, tensionați, în burnout emoțional, dar convinși că fac tot ce trebuie. Trăiesc cu frica de a nu greși față de copil, dar nu văd că frica lor se transferă direct asupra lui”.

Efectul de bumerang: când „prea mult” devine „prea greu”

Copiii crescuți în medii excesiv de protectoare pot avea probleme majore de adaptare la adolescență și la viața adultă. La primele eșecuri reale – un examen ratat, un conflict cu un coleg, un refuz sau o relație care se destramă – realitatea lovește dur. Pentru că nimeni nu i-a pregătit pentru disconfort, frustrare sau incertitudine. Mai mult, supraprotecția poate genera dependență emoțională, lipsa încrederii în sine și dificultăți în luarea deciziilor. Copiii devin adulți fragili, care își caută toată viața „un alt adult” care să îi salveze, să îi ghideze, să le spună ce să facă.

Nu trăim vremuri ușoare. Internetul a deschis o fereastră spre toate pericolele posibile. Fiecare incident e viral, fiecare accident devine o lecție de „cum să nu faci”. Grupurile de mame de pe Facebook, influencerii de parenting, podcasturile despre trauma copilăriei – toate construiesc un climat de vinovăție și competiție continuă. În același timp, părinții nu mai au comunitatea de sprijin din trecut. Nu mai e bunica la colț de stradă, nu mai sunt vecinii care ies în fața blocului. Totul e mai singuratic, mai individualist, mai greu de dus. Așa că părintele modern își construiește o bulă protectivă pentru copilul său în care, de multe ori, se sufocă amândoi.

„Oferiți-le dragoste, dar și libertate. Fiți acolo, dar nu vă puneți ca o plasă de siguranță în fiecare clipă. Copiii învață să zboare când știu că, uneori, pot și cădea”, spune cu blândețe Oana Diaconu. A fi un părinte bun nu înseamnă să elimini suferința copilului. Ci să-l înveți cum să o gestioneze. Nu înseamnă să-i netezești drumul, ci să-i dai uneltele să meargă pe el. Generația părinților anxioși are nevoie de vindecare, de repere, de încredere. De reînvățarea ideii că iubirea adevărată lasă spațiu, nu închide între ziduri.  Pentru că prea multă grijă nu mai e grijă. E frică. Și copiii o simt.

Maura ANGHEL