Glugile de coceni, cazematele tainice ale toamnelor

 * pe câmpiile satelor din Iași, glugile de coceni răsar ca niște mici turnuri de veghe, răsfirate pe întinderi ce se scaldă în lumina palidă a soarelui de noiembrie * nu sunt doar niște mormane de tulpini uscate, ci adevărate relicve ale unei tradiții ce leagă omul de pământul pe care îl muncește * pentru cei care nu au crescut în apropierea satelor, par doar niște simple grămezi fără rost * pentru cei care au trăit între câmpuri și au cules bob cu bob porumbul de toamnă, gluga are o valoare aparte, o semnificație profundă, un rol ce îmbină utilul cu frumosul

La prima vedere, sunt doar niște grămezi de tulpini uscate ce par lăsate de izbeliște pe câmpurile întinse ale toamnei. Dacă te oprești și privești mai atent, vezi cum fiecare glugă poartă povestea unui meșteșug vechi și povara unei tradiții străvechi, îmbinată cu înțelepciunea simplă a sătenilor care înțeleg mai bine ca oricine ritmul naturii. Pentru cei care nu au cunoscut traiul în mijlocul acestor câmpuri moldovenești, o glugă de coceni poate părea o ciudățenie rustică, o amintire dintr-o lume apusă. Pentru bătrânii satului și pentru gospodarii care încă mai păstrează aceste obiceiuri, gluga e ca o legătură tăcută, dar puternică, între om și pământul roditor, între generațiile care vin și cele care au plecat

Totul începe cu o dimineață de octombrie, când soarele luminează blând peste lanurile de porumb deja cules. Bob cu bob, fiecare știulete e adunat cu grijă, iar tulpinile sunt lăsate în urmă, într-o liniște aurie, parcă resemnate să-și găsească locul în glugă. Câmpul se transformă într-un adevărat atelier, unde fiecare sătean își aduce contribuția cu o mână de ajutor, o vorbă bună, o poveste. Însă gluga nu se ridică oricum; amenajarea ei e un ritual aparte, o împletire de răbdare și îndemânare. Fiecare tulpină trebuie pusă la locul ei, cu o precizie aproape matematică, căci altfel întreaga structură se poate prăbuși la prima rafală de vânt.

Bunicii, cei care știu bine secretele acestui meșteșug, stau deoparte și supraveghează procesul, iar tinerii învață din priviri. Își fixează cu sfoară sau cu bucăți de tulpini mai subțiri mănunchiurile, atent și precis, ca și cum ar construi o colibă sau un loc sfânt. Tulpinile mai lungi sunt puse la exterior, ca o platoșă, iar cele mai scurte și mai groase sunt așezate la mijloc, pentru a crea un strat compact care să protejeze porumbul din interior. „Așa se face gluga, să fie trainică, să reziste la iarnă”, spune Ion Dorofte, un bunic din Horlești, amintind de vremurile când o glugă bine ridicată putea să salveze animalele unei gospodării de la foamea iernii.

Funcționalitate și frumusețe în forme simple

Deși pare doar un stog de tulpini, o glugă de coceni bine făcută e o operă de artă agricolă. Forma ei conică și stratificată nu este doar o alegere estetică, ci un truc natural pentru a rezista capriciilor vremii. Învățată prin generații de încercări și erori, structura glugii e o lecție în sine despre ingeniozitatea țăranului român. Sub acest aranjament aparent simplu se ascunde o întreagă strategie de protecție: tulpinile exterioare formează un scut împotriva ploii și a zăpezii, iar interiorul rămâne uscat, protejând miezul ca o cameră secretă a toamnei. În vremuri trecute, glugile de popușoi erau ridicate pentru a păstra porumbul în siguranță până la primăvară, ca să aibă animalele hrană și să nu fie nevoie de risipă. În nopțile geroase de iarnă, când vântul șuiera prin crăpăturile grajdului, o glugă bine făcută devenea o adevărată comoară pentru gospodăria ce se adăpostea de frigul pătrunzător. Era ca o bancă de resurse în aer liber, păzită de mâinile care o construiseră.

Glugile, de la hrană la simbol și mister

Pentru gospodarii care le ridică an de an, glugile au o semnificație ce depășește simpla utilitate. Sunt ca niște monumente neștiute ale satului, rămășițe ale unui mod de viață simplu și autentic. În zilele de iarnă, când câmpul e acoperit de zăpadă, glugile rămân singurele elemente vizibile, ca niște borne care măsoară timpul rămas până la primăvară. Și, într-un mod misterios, ele sunt și locuri de joacă și de poveste, mai ales pentru copii. Copiii satului, cu veselia lor molipsitoare, se ascundeau odată între glugile înalte, jucându-se de-a „v-ați ascunselea” până ce întunericul și frigul îi adunau acasă. „Ascunși printre tulpini, ne construiam cetăți de neclintit”, a mai spus Ion Dorofte. Flugile deveneau adevărate ascunzători în care ne găseau curajul să spună, pentru prima dată, cuvinte îndrăznețe iubitei din vecini. Era un loc de refugiu pentru cei tineri, dar și un simbol al copilăriei libere, când câmpul însuși era o lume nesfârșită de descoperiri și vise.

Astăzi, glugile de coceni sunt pe cale să devină o curiozitate pentru cei de la oraș, care vin să le fotografieze, atrași de misterul lor. Însă, pentru cei din sate, are un loc aparte, ca un simbol al unei înțelepciuni tăcute și al unui mod de viață simplu, ce pare să se stingă. Cei care mai ridică glugi simt că fiecare mănunchi poartă povara anilor trecuți și a poveștilor spuse lângă foc. Fiecare astfel de cazemată e ca o carte nescrisă, în care se ascund amintirile despre o lume în care ritmul vieții era dat de anotimpuri, nu de ceasuri sau telefoane.

Maura ANGHEL

 

În ochii celor care mai privesc cu nostalgie câmpurile îmbrăcate în straie de toamnă, gluga de coceni nu e doar un monument al satului, ci un testament al iubirii față de pământ și de tradițiile care au fost păstrate cu grijă. Iar atunci când toamna își întinde umbrele lungi, iar vântul adie printre tulpini, un zâmbet nostalgic și o mirare sinceră înfloresc pe chipurile celor care încă își amintesc de glugile copilăriei.

 Sursa foto - Facebook/Acasă în România