Iașul care rămâne. Tinerii care aleg să construiască aici și bătrânii care nu mai pleacă

 * Capitala Moldovei trăiește o liniște care nu e nici resemnare, nici întâmplare * e povestea unor tineri care refuză exodul spre București sau Vest și a unor bătrâni care nu mai au unde pleca * în spatele ușilor închise din cartierele vechi se conturează o realitate profundă: între rămânere și absență, orașul își redescoperă identitatea

E ora 10 dimineața într-o cafenea mică, ascunsă între clădirile vechi ale centrului Iașului. La o masă de lemn, Andreea, 29 de ani, își deschide laptopul. A lucrat doi ani într-o corporație din Bruxelles, dar s-a întors. Nu pentru că n-a reușit acolo, ci pentru că simțea că n-are rădăcini. „Acolo era totul eficient, dar steril. Aici... e mai viu. Chiar și când doare”.

Andreea face parte dintr-un val tăcut, dar tot mai vizibil: tineri care aleg să nu plece. Sau care se întorc. Sunt cei care au ales Iașul în ciuda sfaturilor, a salariilor mai mari de dincolo, a mitului „dincolo e mai bine”. Spune că aici simte că poate construi ceva: o rețea de oameni, un proiect cultural, o comunitate. Nu se simte blocată, ci ancorată.

Singurătatea, ca partener fidel

Pe aleea plină de castani din Copou, liniștea e altfel. Case mari, ferestre înalte și curți pustii. Într-una dintre ele, Vali Ionescu, un bătrân de 78 de ani, iese rar. Îi tremură mâna când își aprinde țigara. Spune că e bine. Dar în vocea lui se simte golul. Fetele sunt plecate de ani buni, una în Elveția, alta în Italia. Vorbesc pe WhatsApp, dar e greu să te simți aproape printr-un ecran: „Casa asta a fost plină cândva. Acum se aude doar ceasul…”.

În Iași, acest contrast e tot mai vizibil. Pe de o parte, tineri care animă orașul cu inițiative locale, co-working-uri, festivaluri, cafenele alternative. Pe de alta, bătrâni care privesc pe fereastră și își trăiesc singurătatea în case prea mari pentru o singură inimă.

Într-un apartament vechi din „blocurile rusești” de la intrarea în Păcurari de întâmpină un hol cu tablouri prăfuite, covoare groase, miros de levanțică și timp.  Elena Dragu, o profesoară de 82 de ani, vorbește despre „copiii care n-au mai venit de Crăciun” și despre liniștea care a devenit apăsătoare: „La început speri. Apoi înveți să taci”.

În același oraș, tineri ca Vlad, 26 de ani, organizează întâlniri despre sustenabilitate într-o fostă hală industrială. „E un Iași care se schimbă, dar nu se vede la știri. Noi rămânem nu pentru că ne e frică să plecăm, ci pentru că avem ce face aici”.

Această dublă realitate — tineri care rămân conștient și bătrâni care nu mai pot pleca — redesenează contururile unui oraș altfel. Nu unul în declin, ci într-o tranziție silențioasă. Rămânerea nu mai e semn de blocaj, ci de apartenență. Nu toți cei rămași sunt blocați. Unii sunt ancorați, alții sunt abandonați, dar cu toții sunt parte dintr-un oraș care nu mai fuge.

Clara DIMA

 

Iașul respiră între generații care nu se mai întâlnesc, dar care trăiesc aceleași străzi. În casele tăcute și în cafenelele pline, „acasă” se reinventează — nu ca un loc de plecat, ci ca unul în care, poate, merită să te oprești.