Iașul în vâlvătaia Revoluției de la 1848. Proclamația lui Alecsandri care a aprins sufletul Moldovei

Într-o primăvară tulbure, dar înflăcărată, când vântul schimba nu doar anotimpurile, ci și istoria, Iașul a devenit scânteia care a aprins flacăra națională a Moldovei. Anul 1848, anul marilor speranțe și al marilor cutremure sociale din Europa, a găsit capitala Moldovei pregătită nu doar să asculte șoaptele revoluției, ci să le transforme în strigăt. Aici, în inima unui oraș care respira poezie și patriotism, a fost emisă Petițiunea-Proclamațiune, documentul care avea să devină piatra de temelie a mișcării revoluționare moldovenești.

  Redactată de Vasile Alecsandri, poetul de foc și tribunul inimilor tinere, această proclamație nu a fost doar o listă de revendicări – ci un manifest al demnității, o chemare la trezire națională și o pledoarie pentru luminarea poporului român.

 

  Freamătul dinaintea furtunii

 

Iașul, la început de martie 1848, era un oraș în fierbere. Cafenelele vuiau de idei, redacțiile foșneau manuscrise interzise, iar prin saloanele boierești circulau manifeste scrise în grabă, cu mâini tremurânde, dar suflet hotărât. Inspirați de revoluțiile din Paris și Viena, tinerii moldoveni visau la o Moldovă liberă, modernă și demnă. Printre ei, un grup de intelectuali și patrioți înfocați, cunoscuți ca „partida națională”, s-a coagulat în jurul ideii de reformă și emancipare. Liderii acestei mișcări – Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Petre Mavrogheni – nu erau simpli visători, ci oameni cu gând limpede și inimă largă, care înțeleseseră că vremea supunerii fără crâcnire apusese.

În această atmosferă de așteptare tensionată și speranță mocnită, Alecsandri a pus pe hârtie Petițiunea-Proclamațiune, un text care îmbina luciditatea unui program politic cu vibrația unui poem revoluționar. Documentul cerea desființarea privilegiilor feudale, drepturi civile pentru toți cetățenii, libertatea presei și a cuvântului, reforma agrară și împroprietărirea țăranilor, crearea unei gărzi cetățenești, înființarea unui guvern responsabil în fața națiunii și Unirea Moldovei cu Țara Românească – idealul unei singure națiuni. Într-o sală discretă, dar încărcată de emoție, acest document a fost semnat de un grup de tineri curajoși, printre care figura și Alexandru Ioan Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite. A fost un gest periculos, dar necesar. Un gest de credință în viitorul românesc.

  Dincolo de înfrângere, sămânța Unirii

 

Nu a trecut mult până ce autoritățile domnești, reprezentate de domnitorul Mihail Sturdza, au aflat de conținutul și ecoul proclamației. Dacă la început a existat o aparentă disponibilitate de dialog, aceasta a fost rapid înlocuită de măsuri dure: arestări, expulzări, cenzură. Unii dintre revoluționari au fost forțați să ia calea exilului – spre Cernăuți, Viena sau Paris – dar ideile lor, odată lansate, nu mai puteau fi oprite. Deși Revoluția de la Iași a fost înăbușită rapid, ea a rămas în istorie ca începutul unei transformări ireversibile. Petițiunea-Proclamațiune a fost prima articulare coerentă, în Moldova, a unei conștiințe naționale moderne. Din eșecul aparent al revoluției avea să răsară, 11 ani mai târziu, Unirea Principatelor. Astăzi, Iașul păstrează amintirea acelui an cu mândrie și recunoștință. În fața Muzeului Unirii, unde cândva pașii revoluționarilor răsunau grăbiți, flutură drapelul tricolor. Bustul lui Alecsandri veghează Bulevardul Copou, iar universitățile orașului respiră același aer al idealurilor care au început, într-o primăvară, cu o simplă dar puternică Petițiune-Proclamațiune.

 

Maura ANGHEL

 

 

Revoluția Română din 1848 nu ar fi fost completă fără ecoul moldovenesc. Iașul a oferit nu doar un spațiu de exprimare, ci și o inimă caldă și curajoasă care a bătut în ritmul libertății. Alecsandri și tovarășii săi nu au scris doar o pagină de istorie – au scris începutul drumului către România modernă.