Iernile de altădată. Când ninsorile șopteau rugăciuni, iar pâinea caldă aduna suflete

 

E dimineață în satul moldovenesc, și aerul, încăpățânat de curat și aspru, pare să poarte șoapte uitate prin podurile caselor, printre ulucile vechi și pomii desfrunziți, clătinându-se ușor sub povara iernii. Fulgi grei, rotunzi și molcomi se așază peste acoperișurile de draniță și peste gardurile de nuiele, ca și când ar dori să acopere nu numai gospodăriile, ci și vremea ce-a trecut, aducând cu ei liniște și tihnă din alte epoci. Ca într-o icoană ștearsă, desenată pe dosul unui calendar vechi, satul fremătă încet, adăpostit sub cojoace, așteptând legănarea colindelor și veselia Crăciunului.

În vatră, lemnele trosnesc domol, iar un fum subțire, ușor amărui, se prelinge pe coșurile înalte din lut ars. E mirosul adânc, străvechi, al iernilor de altădată, acel parfum în care se împletesc amintiri de copilărie și rugăminți șoptite. Când deschizi câte-o ușă grea, te întâmpină mireasma pâinii coapte în cuptorul de lut, o pâine rotundă, sfântă și rumenă, cu miezul pufos precum zăpada cernută în palmele bunicilor. Lângă ea, pe mese șterse de mână bătrână, un șir de cozonaci aburinzi, umpluți cu nucă, mac și stafide, își lasă aroma să plutească prin toată cămara, strecurându-se ca o rugăciune dulce prin fereastră, întru bucuria sufletelor tăcute.

Pe ulița satului, caii, înfofoliți în harnașamente cu ciucuri colorați, trag sănii scârțâitoare, iar clinchetul zurgălăilor răsună ca un cântec uitat, venit din vremurile când oamenii știau să împletească timpul cu răbdare și să-l dăruiască mai departe. Acest sunet, așezat parcă pe un fond de tăcere, te poartă înapoi, către serile din odăile încălzite, unde sub grinzi groase de stejar, bunicii își mângâiau nepoții cu basme spuse pe încet, despre zâne, urși și haiduci neînfricați. De sub tulpanul bunicii se ițește un zâmbet blajin, iar de pe buzele ei se scurge încet o colindă veche, pe care vremea n-a îndrăznit s-o uite.

Mirosul șoriciului proaspăt pârjolit, cald și sărat, umple acum bătăturile. În ieslea din grajd se aud boii rumegând încet, iar câinii dorm cu botul pe labe, privind cu ochi melancolici spre troiene. Din cămări se aduce julfă, acea bunătate amară și mătăsoasă de cânepă, ce amintește de rânduieli străvechi și posturi lungi. Mere coapte, aşezate frumos în panere împletite, trimit arome dulci, amintind de toamne bogate, iar coșulețele cu nuci și prune uscate îi dau gospodăriei un aer de belșug liniștit și molcom.

Și-n tot acest tablou, umbra unui timp mai blând tresare ca un duh al iernilor ce-au fost, când copiii alergau prin nămeți fără grijă, când haina mai groasă trecea de la frate la frate, și când fiecare rost al gospodăriei era respectat cu sfințenie. Peste dealuri se aude poate corul colindătorilor, un murmur subțire ce străbate nămeți și vise, vestind Nașterea Domnului și îndemnând la împăcare, la reînnoire, la trăirea curată a fiecărui ceas.

În satul moldovenesc, în miezul acestei ierni cu gust de lemn ars și pâine caldă, duhul iernilor de altădată nu s-a stins. El trăiește în rugăciunea șoptită la icoană, în surâsul bunicilor aplecați peste aluat, în clinchetul vesel al zurgălăilor și în aroma cozonacilor care îți umplu sufletul cu amintiri și cu speranță. E o respirație a pământului străvechi, o poveste neîntreruptă ce curge prin sângele celor născuți aici, o chemare blajină spre tot ce e mai curat, mai autentic, mai omenesc.

Maura ANGHEL