Lumea unde oamenii îți zâmbesc încă la răscruce de drumuri

Există o lume pe care Iașul grăbit al zilelor noastre o ascunde sub praful șoselelor și sub luciul vitrinelor din malluri. O lume care nu se lasă prinsă în orarul autobuzelor sau în reclamele cu reduceri. Ca să o simți, trebuie să ai curajul să te depărtezi de bulevardele pline de mașini și de parfumul uniform al deodorantelor care ne țin la distanță de tot ce e natural. Trebuie să cobori în ulițe, să accepți mirosul crud de balegă lăsat în urmă de o căruță și să te lași însoțit de tropotul calului ce nu grăbește nimic, dar ajunge întotdeauna unde trebuie.

În satele din jurul Iașului, taxiurile își pierd prioritatea în fața roților de lemn. Nu există aplicație care să-ți spună în câte minute ajungi la destinație. Există doar timpul care curge altfel: încet, cu răbdare, cu tihnă. Și, în acest timp care pare uitat de lume, oamenii îți zâmbesc încă la răscruce. Nu pentru că te cunosc, nu pentru că așteaptă ceva de la tine, ci pentru că așa se cade între oameni. Pentru că în locurile acelea, zâmbetul e un fel de a binecuvânta întâlnirea, oricât de scurtă ar fi ea.

E un contrast dureros și totodată eliberator: orașul, unde zâmbetele se dau cu filtru și se numără în reacții digitale, și satul, unde un singur zâmbet real valorează cât toate inimioarele strânse pe internet. Acolo, la răscruce, nu trebuie să dovedești nimic, nu trebuie să te prezinți cu CV-ul sau să-ți alegi cu grijă poza de profil. Ajunge să fii om.

Satul tradițional din Iași nu are nevoie de lumini artificiale. Lampa de pe prispă, aprinsă la lăsatul serii, luminează mai cald decât toate neoanele centrelor comerciale. Și atunci când gospodarul iese în prag să vadă cine trece, nu o face din curiozitate rece, ci pentru a-ți spune un „bună seara” simplu, care îți rămâne în suflet.

Poate că parfumul orașului e mai comod, dar el nu-ți va da niciodată ceea ce îți oferă mirosul de pământ proaspăt arat sau fân cosit. Poate că mallul îți dă iluzia apartenenței, dar nu-ți va oferi niciodată sentimentul de acasă pe care ți-l dă o uliță unde fiecare casă îți amintește că viața se trăiește, nu se expune.

Lumea aceasta, unde oamenii îți zâmbesc încă la răscruce, e tot mai greu de găsit. Dar ea există. Ea așteaptă la câțiva kilometri de agitația orașului, ca o comoară ascunsă. Trebuie doar să ai curajul să schimbi ritmul, să renunți la mască, să accepți că autenticitatea are mirosuri și culori care nu se vând la raft.

Și poate că tocmai acolo, printre mirosuri de grajd și iarbă, printre căruțe prăfuite și oameni cu mâinile crăpate de muncă, vei înțelege că nu e nevoie să cauți fericirea în lucruri spectaculoase. Ajunge să o găsești într-un zâmbet dăruit la o răscruce. Un zâmbet care nu cere nimic în schimb, dar care îți amintește cine ești și de unde vii.

Maura ANGHEL