Oana Mogoș: „Valeria mea e bunica. Ea mi-a dat puterea Reginei nopții”

 Teaserul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPTI) este un prolog în două părți — primul spectacol fiind „Regina nopții”, scris și regizat de Leta Popescu, cu echipa Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați. Piesa are nu mai puțin de patru nominalizări la Premiile UNITER: Cel mai bun spectacol, Cel mai bun text românesc montat în premieră, Cea mai bună muzică și Cea mai bună actriță în rol principal — Oana Mogoș, care a și obținut trofeul. Scenariul aduce în prim-plan o realitate adesea neglijată a României — satul — într-o tonalitate nostalgico-comică, așa cum ni-l amintim din vacanțele petrecute la neamuri. Am stat de vorbă cu actrița Oana Mogoș (care aduce pe scenă rolul Valeriei) despre teatru, scenă, vacanțe și tineri.

— „Regina nopții” are un nucleu emoțional puternic, legat de memoria bunicilor. Cum ați construit personajul Valeria și ce v-a inspirat în această creație?
— Într-adevăr, este o poveste care mă leagă foarte tare de bunica și de familia mea. Cel mai mult m-a inspirat chiar bunica mea, care a fost o figură extrem de bine înrădăcinată în copilărie și foarte prezentă în evoluția mea, de la fetiță la femeie. Ea e, cumva, Valeria mea. De fapt, Valeria e în multe feluri: e și Mamaia simpatică, și Mamaia autoritară, și Mamaia care poate fi dură când e cazul. Ce m-a inspirat a fost felul în care bunica mea a reușit să susțină o familie întreagă fără să pară că e greu sau că e o muncă la care mai adaugă, zi de zi, câte ceva. M-au inspirat bunica mea și, cumva, relația pe care am avut-o cu ea. Eu vin dintr-o familie în care nu se auzea foarte des acel „Te iubesc”, dar care s-a simțit întotdeauna. Când bunica mea zâmbea era o mare sărbătoare, pentru că era o fire sobră; și tocmai de aceea, când zâmbea știam sigur că a fost o glumă bună. Relația cu bunica și cu familia mea au fost sursele de inspirație.

 

— În spectacol semnați și versurile cântecelor. Cum ați descoperit această dublă ipostază — actriță și autoare de poezie muzicală — și cum se completează cele două în rolul Valeriei?
— Un actor trebuie să fie complet — asta încerc să le spun și studenților mei de la Facultatea de Teatru din Galați — nu mai e suficientă o unică specializare. Ar trebui să-și găsească activități și specializări conexe actoriei. Revenind la versuri: eu scriu de când eram mică, crezând că mă și pricep. Aveam un caiet în care scriam de toate, iar părinții și bunicii mei erau impresionați! Nu m-au descurajat; nimeni nu mi-a zis că nu scriam excelent sau că nu sunt o mare poetă. Nu mi-am „redescoperit” neapărat scrisul, recunosc că a fost un job semi-cerut. Leta (regizoarea, Leta Popescu) m-a întrebat dacă pot să scriu versuri pentru acest spectacol și i-am spus că nu știu. N-am mai scris niciodată la nivelul ăsta, pentru o piesă. Scriam doar pentru mine, le înregistram pe magnetofon și plângeam după aceea când le ascultam. M-am apucat de treabă și n-a fost deloc simplu. Câteva luni am tot scris și i-am trimis Letei, dar nu i-a plăcut nimic… Până într-o zi, când mi-am dat seama ce nu-i plăcea: versurile erau prea generale. Nu spuneau nimic despre mine, despre viața mea. Din clipa în care au devenit personale și au trecut prin filtrul amintirilor mele, i-au plăcut.

— Mă întreb cum v-ați simțit când ați primit refuzuri.
— Nu m-au deranjat — ba chiar mi-a plăcut. Nu sunt genul de actriță, de profesoară sau de om care să se dărâme la un „Nu” sau la „Nu e bine”. Dimpotrivă, meseria noastră ne învață că greșeala e cea mai importantă; dacă n-am greși, nu știu cum am mai avea reușite. Nu mă tem de greșeală, nici de rușine, nici de eșec. Face parte din mine și momentul în care greșesc. Cum ar fi să fac totul bine de la început?

— Și chiar nu vă temeți de nimic?
— Aș putea spune că de perioada actuală. În vremurile astea mă tem un pic de lipsa de sens și de perspectivă. Mă tem să nu mă trezesc într-o dimineață și să-mi dau seama că mi-am pierdut sensul, rostul. Să nu mai știu de ce.

 

— De ce sunteți actor? De ce sunteți profesor?
— Exact: să pierd răspunsul la întrebarea „De ce fac ce fac?”. Am niște răspunsuri la astfel de interogații și mă tem să nu mă trezesc într-o dimineață constatând că sunt altele, fiindcă se cam tot schimbă de câțiva ani. Mi se pare un răspuns excelent la ce se întâmplă.

— Sincer, mă așteptam la alt răspuns. Mă gândeam că temerile unui actor ar fi legate de o sală goală sau de lipsa aplauzelor.
— Nu neapărat… Am avut un spectacol ușor mai dificil de digerat pentru publicul gălățean. Se numește „Metoda”, în regia lui Adrian Iclenzan, parte din Proiect 9 la Teatrul Dramatic din Galați. La vremea lui a fost un spectacol ușor controversat. Pe scenă eram patru actori care ne mișcam foarte puțin, minimalist, într-o cheie aproape naturalistă de exprimare și vorbire. Din sală au plecat mulți oameni, dar cei care au rămas au fost foarte impresionați, iar părerile lor au fost extrem de diferite. S-a plecat cu mare nemulțumire, cu trântit de scaune, dar cine a rămas până la capăt a spus: „Wow, eu așa ceva n-am mai trăit”. Ca actor, treci prin toate senzațiile astea, dar nu mi-a fost niciodată frică. La Galați avem oricum un public excepțional. Dacă aș putea, l-aș lua cu mine prin toată țara. Sunt extrem de implicați, vorbesc, se ceartă pătimaș și trăiesc scena până la capăt. Dar și dacă nu le place, la revedere…

— În discursul de la UNITER ați mărturisit că ați repetat la „Regina nopții” în timp ce finalizați și doctoratul la Iași. Cum s-au împletit aceste două experiențe, ambele dificile?
— N-a fost deloc ușor; a fost o perioadă extrem de dificilă. Am crezut că mă descurc, că le pot duce pe toate, dar nu a fost chiar așa. Repetam pentru „Regina nopții”, eram aproape de final, îmi dădusem cuvântul că termin lucrarea de doctorat coordonată de Călin Ciobotari. În plus, mă prindea și cu mutatul — îmi căutam casă, bunica era bolnavă, mama avea multe griji cu ea — făceam tot felul de navete. Între timp mi-am găsit apartament, m-am mutat; era un haos total, scriam cu laptopul peste tot, pe la toate colțurile. A fost foarte greu, dar m-a învățat că pot face multe lucruri. Recunosc: după susținerea doctoratului nu prea îmi mai e frică de mare lucru. Eu zic că doctoratul e un soi de „armată” pentru fete, iar după ce l-am terminat mi-am dat seama că pot să fac foarte multe fără să mă mai afecteze. E ceva de care m-am temut în primă fază. Tot circulă vorba asta: „Nu deveni teoretician în arta ta, rămâi practician, nu te încurca în prea multă teorie.” Nici vorbă. Pe mine doctoratul m-a ajutat extrem de mult, mai ales pentru rolul Valeriei.

— Ați amintit de regizoare. Cum a decurs colaborarea cu Leta Popescu? Ce v-a adus în construcția spectacolului și în modul dumneavoastră de a privi teatrul?
— Nu sunt la prima colaborare cu ea, sunt, cumva, la a doua și jumătate. Zic „jumătate” pentru că, dacă nu mi-aș fi rupt piciorul, aș fi fost la a treia. Prima a fost pentru piesa „Vrabia”, tot în regia și după textul Letei Popescu. Sunt foarte deschisă la modul ei de lucru. Are un stil pe care nu doar că îl înțeleg și îl accept, ci chiar mă provoacă. Este extrem de clară și exactă în cerințe, nu are multe variațiuni pe o temă. Dacă fixăm niște lucruri, alea rămân și se așteaptă ca, de acolo, să iasă de o mie de ori mai bine. Este foarte bine organizată, atentă, vede, simte și înțelege tot. Are și un „barometru” despre care ne mai spune din când în când: dacă i se ridică părul pe mână, înseamnă că e bine! Am lucrat foarte bine cu Leta și sper să nu fie ultima colaborare.

— Aș rămâne tot pe scena Galei UNITER. Cum a fost acel moment pentru omul Oana Mogoș? Ce ați simțit, ce v-ați spus?
— Am mers la festivitate împreună cu prietena mea cea mai bună; ne cunoaștem de 17 ani, de când visam să fac teatru. Când am ajuns și am văzut sala, trandafirii și tot ce era acolo, mi-am dorit să câștig, deși nu credeam că voi atinge o asemenea performanță. Era dorința unei fete de cinci-șase ani, care se întoarce, brusc, în seara de Ajun și vrea să vadă dacă primește ce își dorește din sacul lui Moș Crăciun. La un moment dat, în timp ce se decernau premiile, m-am văzut între trandafirii de pe scenă și i-am zis prietenei mele că ar trebui să pregătesc câteva cuvinte, fiindcă simt că voi ajunge la microfon. Și cam așa a fost! Tot ce am spus la Gala UNITER are un sens deplin în raport cu Galațiul și cu toți oamenii faini, creativi, care schimbă lumea și orașul. Cred că se poate face absolut orice, în orice localitate, atâta vreme cât credem cu toții în planul nostru și muncim pentru el.

 

— Ați amintit de momentul în care v-ați dorit să fiți actriță. Cum ați ales teatrul?
— Am fost inspirată și de atmosfera din familia mea: bunicul a fost un tip foarte ludic, cânta și spunea poezii. M-a inspirat și el. Părinții mei nu s-au opus, deși ar fi vrut o altă carieră pentru mine, existând preconcepția legată de „cum o să trăiești din meserie”, dar nu m-a oprit nimeni. În familia noastră am fost mereu susținuți să facem ce visăm. M-am îndrăgostit cu adevărat de teatru când am intrat în primul an de liceu, în clasa a IX-a.

— Sunteți și profesor la Facultatea de Teatru din Galați. Cum sunt studenții dumneavoastră? Cum reușiți să-i inspirați și să-i coordonați în viitoarea carieră?
— Sper că reușesc să inspir — îmi doresc asta. Acum am o generație care va absolvi în vara lui 2026; deja ne pregătim cu spectacolul de licență. E o promoție atipică: au fost admiși zece studenți într-un an și au rămas doar patru… Cred că au rămas cei mai potriviți, cei mai atenți și cei mai pasionați de actorie. Studenții de la Galați sunt foarte pătimași și autentici. Dacă le place ceva și cred în acel lucru, merg până la capăt — iar ăsta e un lucru excelent.

— Privind spre viitor, ce roluri sau texte simțiți că vă provoacă?
— Nu cred în abordarea „rolul care mi se potrivește”. Nu cred în actorul care joacă doar în anumite piese. Știu că sunt multe lucruri despre mine pe care încă nu le cunosc, pe care de-abia astăzi le aflu sau cu care abia aștept să mă confrunt. Nu am un text sau un dramaturg preferat. Recunosc, mi-ar plăcea să joc Martha din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee. Mi-ar plăcea, dar nu „mor” dacă nu joc acest rol. Vreau să caut și să întâlnesc mult mai multe zone care să mă provoace.

 

— Festivalul de Teatru de la Iași este și un spațiu al întâlnirii între artiști și public. Ce mesaj ați dori să transmiteți celor care vor veni la „Regina nopții”?
(râde) — Două mesaje. Primul: Galațiul nu e deloc departe, așa că vă așteptăm pe la noi să mâncați o ciorbă de pește și să vedeți niște teatru bun. Al doilea ține de viața la țară și de bunici: cât îi mai avem, să le dăm un telefon, să mai mergem pe acasă…

— Am vorbit de tineri. Cât contează teatrul în educația lor? Cum îi aducem aproape de scenă? Nu mă refer doar la cei care își doresc să devină actori, ci la toți.
— Nu suntem foarte bine dezvoltați în zona de teatru pentru tineret și cred că încă este loc. Sunt extrem de încântată că va apărea teatru în școli și cred că e un început bun pentru dezvoltarea lor — vă zic din experiență. Lucrez și în mediul privat cu copii și adolescenți. Ce-i atrage la teatru este lucrul făcut autentic și fără menajamente; își dau seama foarte repede când cineva îi minte. Dacă li se vorbește pe limba lor, corect, vin la spectacole. Teatrul trebuie să le vorbească pe limba lor, chiar dacă o face, uneori, mai dur; acceptă doar onestitatea.

A consemnat: Maura ANGHEL

 

Spectacolul „Regina nopții” va putea fi urmărit pe 20 septembrie, de la ora 19.

Distribuție:
Oana Mogoș (Valeria, mamaia, fiica lui Grigore)
Ciprian Brașoveanu (Lămbiță, tataia, soțul Valeriei)
Dan Căpățână (Grigore, străbunicul, tatăl Valeriei)
Petronela Buda (Ileana, fiica celor doi)
Cristina Uja (Aurora, fiica celor doi)
Carmen Albu (Silviana, fiica celor doi)
Ama Beschieru (Clara, nepoată, fiica Ileanei)
Vlad Volf (Norbert, nepot, fiul Silvianei)
Răzvan Clopoțel (Călin, fiul Aurorei)
Radu Horghidan (Doru, fiul Aurorei)
Tamara Constantinescu (Leidididi, străina)
Elena Ghinea (Tarzan/Crina, posibilă fiică a lui Leidididi)
Ștefan Forir (Țapul)
Flavia Călin (Pisica Mâță)
Mihai Păun (Câinele Țuchi)
Elena Emandi (Găina Moțată)
Elena Anghel (Cucuvea)

Echipa de creație:
Regia și textul: Leta Popescu
Scenografia: Bogdan Spătaru
Mișcare scenică: Elena Anghel
Muzică: Csaba Boros
Versuri: Oana Mogoș
Preparator muzical: Monica Măciuceanu
Regie tehnică