Orașul tăcut al celor singuri. Oameni în relație doar cu munca lor

 * într-un oraș viu, cu străzi pline de tineri și cafenele moderne, trăiesc și mulți oameni pe care nimeni nu-i mai aude * femei și bărbați tineri, necăsătoriți sau divorțați, care nu mai spun ce simt și nu mai sunt întrebați * ei își dedică viața muncii, dar nu din pasiune, ci pentru că altceva nu le mai rămâne * pentru ei, Iașul este un oraș al reușitelor vizibile și al singurătății interioare

La prima vedere, sunt bine. Se îmbracă cu gust, vorbesc calm, au cariere stabile și fac față cu brio provocărilor profesionale. Dar dincolo de aparențe, trăiesc în goluri despre care nu mai vorbesc cu nimeni. Fără parteneri, fără copii aproape, fără prieteni vechi care să mai bată la ușă. Singuri, într-un oraș plin de viață. „Sunt într-o relație cu munca mea. Nu pentru că mă împlinește, ci pentru că mă salvează de la a simți prea mult”, spune Cătălina, 45 de ani, specialistă în comunicare. Locuiește singură de 6 ani. Tace când ceilalți vorbesc despre vacanțe în doi, aniversări sau zile de naștere cu zeci de invitați. În România, statisticile arată că tot mai mulți adulți între 35 și 60 de ani trăiesc singuri. În orașe ca Iași, acest fenomen capătă contururi aparte: oameni realizați profesional, dar emoțional în derivă, care se afundă în proiecte și responsabilități, în timp ce viața personală li se topește, zi după zi.

Biroul, noua formă de apartenență

Mulți dintre cei singuri nu își mai găsesc locul decât la birou. Acolo sunt întrebați cum se simt, acolo li se recunoaște valoarea. Își petrec serile cu mailuri și liste de sarcini, nu pentru că sunt workaholici, ci pentru că liniștea din apartamentele lor e greu de dus. „La muncă știu cine sunt. Acasă mă prăbușesc”, spune Rareș, 50 de ani, arhitect. E divorțat de 11 ani. Copilul lui a plecat în Germania. „Am încercat să reiau viața de cuplu. Dar după ce treci de o anumită vârstă, oamenii nu te mai caută pentru cine ești, ci pentru ce poți oferi”.

La nivel simbolic, acești oameni sunt prezenți în economie, dar absenți în conversațiile despre comunitate. Nu mai apar în campanii sociale, în proiecte culturale dedicate „familiilor” sau „cuplurilor moderne”. Nu sunt nici victime, nici eroi. Doar prezențe tăcute în tramvai, la coadă la pâine, în sală de sport la 7 dimineața.

Viața în stand-by: singurătatea nu doare mereu, dar e mereu acolo

Pentru unii, e o alegere asumată. Pentru alții, un eșec personal pe care și-l iartă greu. Singurătatea nu arde în fiecare zi, dar nu pleacă niciodată. „Am zile când mi-e bine. Beau un vin bun, citesc, mă uit la filme. Și am zile când nu pot suporta liniștea. Deschid televizorul doar ca să fie un sunet în casă”, mărturisește Mirela, 39 de ani, contabil.

Ce spun psihologii? Că în lipsa conexiunii afective, mulți adulți singuri dezvoltă mecanisme de apărare: muncă excesivă, consum compulsiv, izolare socială sau, paradoxal, supra-adaptare, cu zâmbet constant, politețe, eficiență. Ei nu se plâng și tocmai asta face povestea lor greu de spus pentru că tăcerea nu atrage audiență.

Între rușine, demnitate și supraviețuire

Unul dintre cele mai dureroase lucruri rămâne stigmatul invizibil: dacă ești singur, trebuie să fi greșit undeva. Dacă ești divorțat, ai „eșuat”. Dacă nu ai copii, e „trist”. Aceste judecăți neformulate direct fac și mai dificilă exprimarea reală a ceea ce simt acești oameni. „Când spun că sunt singură, văd compătimirea pe fața celorlalți. Dar nu caut milă. Caut respect”, spune Elena, 52 de ani, ingineră. „Mi-am crescut singură părinții bolnavi. Mi-am făcut un nume în profesie. Ce n-am făcut a fost să mă îndrăgostesc la timp”.

În Iașul viu, academic și tânăr, această altă realitate coabitează în umbră. Oameni între două vârste, între două lumi, între două iubiri ratate. Unii se retrag în tăcere. Alții scriu în jurnale. Alții își fac curaj, poate, să reînvețe tandrețea. Până atunci, muncesc. Și speră. Uneori. Alteori, doar trec de la o zi la alta, cu o demnitate care doare prin discreția ei pentru că sub eticheta de „single” se ascund uneori cele mai mari iubiri neconsumate și cele mai adevărate nevoi de conexiune.

Diana MARCU