Paștele Blajinilor, puntea vie dintre lumi

 * Paștele Blajinilor nu este doar o sărbătoare a pomenirii celor adormiți, ci o punte nevăzută între lumea de aici și lumea de dincolo * e sărbătoarea recunoștinței, a rădăcinilor, a vieții care continuă dincolo de granițele văzute * în această zi, își amintesc că iubirea și amintirea nu mor odată cu timpul

În fiecare primăvară, la opt zile după Învierea Domnului, românii sărbătoresc un Paște aparte, adânc înrădăcinat în memoria populară: Paștele Blajinilor. Cunoscut și ca Paștele Morților, această zi de pomenire se desfășoară de obicei în luni sau marți, după Duminica Tomii, și reunește în cimitire generații întregi, vii și adormiți, într-o comuniune caldă, vie, de neînțeles fără legătura profundă dintre suflet, tradiție și pământ.

Sărbătoarea dincolo de cuvinte

Legenda spune că blajinii sunt ființe drepte și smerite, trăind la marginea lumii, pe tărâmuri îndepărtate, unde apele curg invers și timpul capătă alte rosturi. Ei nu cunosc răul, nu mint, nu se mândresc. Dar, tocmai pentru că trăiesc departe de lume, nu află de Învierea lui Hristos decât atunci când undele de apă le poartă vestea. Din acest motiv, oamenii au simțit de veacuri că este firesc să le închine și lor o sărbătoare specială: Paștele Blajinilor.

În credința populară, Blajinii nu sunt doar personaje mitice; ei sunt sufletele celor plecați dintre noi, care, prin această sărbătoare, sunt readuși aproape. Este un Paște care le este dedicat lor, dar și legăturii noastre nedezlegate cu rădăcinile, cu neamul, cu iubirea care nu moare.

Ritualuri și rânduieli

În dimineața Paștelui Blajinilor, familiile își îndreaptă pașii către cimitire, încărcate de coșuri cu bucate, ouă roșii, cozonaci, colaci și vin. Mormintele sunt curățate, înfrumusețate cu flori proaspete și lumânări aprinse. Se aduc prinoase – adică daruri de suflet – împărțite pentru pomenirea celor adormiți.

Pe alocuri, mesele se întind chiar lângă morminte. Oamenii își aștern fețe de masă brodate cu modele vechi și mănâncă împreună, ca și cum răposații s-ar afla lângă ei. Este o masă a dragostei, a reamintirii, a rostirii de nume care altfel s-ar risipi în uitare.

Rugăciunile preoților sfințesc locurile, iar tămâia plutește în aer ca o punte între cer și pământ. Copiii aleargă printre cruci, adesea cu ouă roșii în mână, zburdând într-o nevinovăție care pare să îmblânzească durerea despărțirii.

În multe locuri, există obiceiul ca femeile să dea de pomană mici coșulețe împodobite, cu ouă, pâine și vin, iar în unele sate din Bucovina sau Moldova se adaugă și haine noi pentru cei sărmani, ca dar de suflet pentru morți.

Viața de zi cu zi și sărbătoarea punților nevăzute

Deși pare o sărbătoare străveche, Paștele Blajinilor are o rezonanță profund actuală. Într-o lume în care ritmul alert al vieții ne smulge adesea de lângă rădăcini, această zi ne readuce aminte că timpul nu taie legătura cu cei plecați. Ne învață, fără vorbe grele, că iubirea și amintirea pot fi punți trainice între lumi. Pentru mulți dintre noi, mersul la cimitir în ziua Blajinilor este mai mult decât un ritual: este un dialog tăcut cu cei pe care i-am iubit, o așezare a gândurilor, o regăsire a rostului. Ne adunăm la morminte nu din teamă de uitare, ci din dorința de a rămâne vii în inimile lor, așa cum și ei trăiesc mai departe în inimile noastre.

Chiar și atunci când nu putem ajunge la cimitir, spiritul sărbătorii poate fi cinstit simplu: rostind o rugăciune, aprinzând o lumânare, împărțind o bucată de pâine cu cineva aflat în nevoie.

Într-un fel, Paștele Blajinilor ne amintește că suntem parte dintr-o poveste mai mare decât noi, că purtăm în noi nu doar visurile, ci și rădăcinile, durerile și luminile celor dinaintea noastră. Este o chemare la recunoștință, la smerenie, la iubire continuă. Deși nu are strălucirea Paștelui cu clopote și flori, Paștele Blajinilor strălucește într-un fel aparte: în inimile oamenilor care, an de an, pășesc către cimitire cu lumânări în mâini și iubire în suflet. O sărbătoare în care fiecare nume rostit se întoarce înapoi ca o binecuvântare, o zi în care, dincolo de granița vizibilului, viețile se întâlnesc iarăși, dincolo de timp.

Maura ANGHEL