Refugiaţii ucrainieni la Iaşi: mulţi şi discreţi

 Dacă n-ar fi cele câteva corturi înşirate pe arterele principale şi anunţurile de pe ele cum că acolo se strâng ajutoare pentru refugiaţi, Iaşul nu ar arăta deloc a oraş cheie în bejenia miilor de ucrainieni ce fug din calea războiului încă nedeclarat, deşi au trecut aproape două săptămâni de la invazie. Străzile sunt la fel de circulate ca şi înainte de Valentine's Day, în supermarketuri nimic nu s-a schimbat, locurile de promenadă au acelaşi aflux de cetăţeni.

Șuşotesc între ei cu multă prudenţă

Numai că, dacă te apropii de grupuleţele de 2-3-4 persoane (mai numeroase nu prea sunt), auzi tot mai des vorbindu-se în ucraineană. Pe ton domol, sonor la minim, să nu se creeze vreun deranj. Curăţei, îmbrăcaţi decent, nu ies deloc în evidenţă, şuşotesc între ei cu multă prudenţă. Să nu atragă atenţia. Contrast total faţă de imaginile din anii trecuţi cu azilanţii sirieni din Germania. Sau alţii din istoria recentă. Câţi sunt acum în oraş, e aproape imposibil de spus. Cu siguranţă că s-a ajuns la ordinul zecilor de mii. La mărimea Iaşului, cu atâta discreţie în comportament, nu se simte şi nu se vede. Decât doar la porţile de intrare în oraş.

Gara Iaşi, luni, 7 martie 2022, ora 11.00. Pe peroane, linişte şi pace. La fel şi în sălile de aşteptare. Lume nici mai multă, nici mai puţină decât anul trecut pe vremea asta. Nu-i oră de navetişti, nici sezon turistic. Pe scaune, cel mult 30 de oameni. Mai toţi cu ochii în telefon, între ei vorbesc şoptit, doar dacă te apropii foarte mult îţi dai seama că-s refugiaţi ucrainieni. Nu fac vâlvă, nu se milogesc, nu cer nimic în mod direct. Unii aşteaptă răbdători să fie preluaţi de organizaţiile umanitare, alţii au mersurile lor, sunt doar în tranzit prin Iaşi. Nici unii, nici alţii nu deranjează. Deşi sunt destui. Un tinerel, cu fesul pe cap, cu căştile pe urechi, butonează de zor la telefon, un bărbat trecut mult de prima tinereţe, cu căciulă din blană de oaie, calcă apăsat şi sigur pe el, o familie - mama, tata şi cu fiica - pare venită în excursie de plăcere, sunt toţi plini de voioşie, bărbatul cară copilul în spate, nimic nu arată că ar veni dintr-o zonă de război.

În fiecare tren ce ajunge în Gara Socola sunt în jur de 300 pasageri

Datele oficiale arată că, de la izbucnirea conflictului, au intrat în România 227.476 cetăţeni ucraineni. Cel puţin două treimi au ajuns în Iaşi. Fie în tranzit, fie sperând ca aici să-şi găsească adăpost până trece urgia. Vama Siret e luată cu asalt de aproape două săptămâni, la fel Stânca-Costeşti, la Sculeni se trece şi pe jos, lucru strict interzis până în urmă cu câteva zile. Trenul Chişinău-Iaşi (Socola) circula doar trei zile pe săptămână. Vineri, sâmbătă şi duminică. Plecare la ora 6.10 din capitala Republicii Moldova, întoarcere la 17.40, din Gara Socola. N-au fost niciodată mai mult de 40-50 călători. Acum, garniturile circulă zilnic, poliţiştii de frontieră au mai multă treabă ca niciodată, în fiecare tren ce vine din Basarabia sunt în jur de 300 pasageri. Care trebuie legitimaţi şi apoi dirijaţi pentru îmbarcarea în autocarele ce-i aşteaptă. Judecând doar după bagajele ce le cară după ei, şi aceştia par a veni în excursie, nu lasă să răzbată nimic din disperarea reafugiatului.

Din fericire, niciun incident major. Serviciile au înştiinţat mass-media prin canalele specifice că-şi sporesc vigilenţa, să nu aibă parte de infiltraţi şi sabotori. Deocamdată, n-au fost semnalate asemenea specimene. Aici, un merit important îl au şi vechii combatanţi din războiul nistrean de acum 30 de ani. Sunt călăuze de nădejde pentru refugiaţi, vorbesc fluent atât rusa, cât şi ucraineana sau româna, cunosc zona, obiceiurile şi, dincolo de rolul de tălmaci, şi-l asumă şi pe cel de profesori. Cu ajutorul lor, refugiaţii învaţă subit limba română. Cel puţin, strictul necesar pentru o conversaţie în vremuri de restrişte. Astfel că, ajunşi în Iaşi, se pot descurca rezonabil. Cu sau fără bani. Deocamdată, lucrurile sunt OK şi pentru vizitatori, şi pentru gazde, nimic din tumultul clasic stârnit de azilanţi. Mai departe, vom vedea! Marcel FLUERARU