Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan

Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan este pomenit în calendarul creştin ortodox în ziua de 4 martie.

Născut în Licia (Asia Mică), Sfântul Gherasim a intrat de tânăr în monahism, retrăgându-se în pustiul Tebaidei din Egipt.

După o vreme s-a întors în Palestina, în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, unde a întemeiat o mănăstire, într-un loc retras.

Sfântul Gherman a fost amăgit de erezia monofizită, susţinută de Eutihie, arhimandrit din Constantinopol. A mers atunci la părinţii care rămăseseră statornici în dreapta credinţă şi se retrăseseră din lume din cauza marilor tulburări provocate de eretici. De la pustnici a învăţat pe deplin dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte.

Monofizismul a provocat în Biserică mari tulburări şi a fost nevoie de o adunare sinodală, Sinodul al IV-lea Ecumenic, care să restabilească adevărul de credinţă.

Sinodul al IV-lea Ecumenic s-a ţinut între 8 şi 25 octombrie 451, la Calcedon, şi a avut o participare impresionantă. Au fost prezenţi la întrunirea convocată de împăraţii Pulcheria şi Marcian în jur de 600 de Părinţi.

Sfântul Gherman a ridicat o mănăstire în apropierea Iordanului, având sub ascultarea sa şaptezeci de monahi, care se rugau în chiliile lor primele cinci zile din săptămână, iar sâmbăta şi duminica participau la sfintele slujbe şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Se îmbinau astfel cele două moduri de vieţuire monahală, cenobitic (obşte) şi idioritmic (de sine), specifice comunităţilor monahale din pustia Egiptului.

"Erau sub mâna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rânduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămână fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puţină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile". (Vieţile Sfinţilor)

"Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfântul le răspundea: 'De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele'". (Vieţile Sfinţilor)

Pentru curăţenia vieţii sale, Sfântul Cuvios Gherasim era ascultat şi de animalele sălbatice. Un leu, pe care l-a îngrijit şi l-a vindecat, scoţându-i un ghimpe din picior, îl asculta şi-l însoţea întotdeauna.

După sfârşitul Sfântului Gherasim, leul, care nu se afla atunci în lavră, a fost dus de monahi la mormântul stareţului, căci acesta răcnea cumplit în timp ce-l căuta prin mănăstire pe stăpânul său. Şi deasupra mormântului, leul a murit de durere.

"Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai". (Vieţile Sfinţilor)