Spiritele naturii, gardienii lumii nevăzute

 Poveștile bunicilor ne-au învățat să privim natura cu respect, să ascultăm foșnetul vântului ca pe o șoaptă tainică și să credem că în umbrele pădurilor, printre pietrele râurilor și în adâncul pământului se ascund forțe magice * acele forțe nu sunt altceva decât ceea ce tradițiile vechi numeau spiritele naturii sau elementalii * în folclorul românesc, aceste ființe fantastice sunt menționate în legende și basme sub diverse nume, iar rolul lor a fost dintotdeauna acela de a păstra echilibrul lumii

Bătrânii spuneau că fiecare colț al naturii are „duhul lui”. Codrii seculari erau locuiți de duhuri pământene, numite uneori sfinți ai pădurii sau chiar strigoi de pace, care vegheau asupra animalelor și plantelor. În apropierea apelor, se credea că sălășluiesc ielele sau femeile apelor, ființe misterioase care atrag călătorii neatenți cu frumusețea lor ireală. Pe crestele munților, unde vântul șuieră fără oprire, trăiau duhuri zburdalnice, iar în focurile vetrelor se putea simți prezența spiritelor jucăușe ale flăcărilor.

Aceste povești erau mai mult decât simple fantezii; ele reflectau o credință profundă că omul nu este stăpânul naturii, ci parte din ea. Elementalii erau protectorii nevăzuți ai acestui echilibru fragil, spirite care trăiau în armonie cu pământul, apa, aerul și focul. Prezența lor era considerată o binecuvântare, dar și un avertisment. Oricine încălca legea nescrisă a respectului pentru natură risca să trezească mânia acestor ființe.

Poveștile codrilor și cântecul apelor

În inima pădurilor întunecate, povestea spune că gnomii – mici duhuri ale pământului – păzesc comorile ascunse în adâncuri. Uneori, călătorii rătăciți în codru simțeau o prezență ciudată, ca și cum cineva îi privea dintre trunchiurile bătrâne ale stejarilor. „E spiritul pădurii”, murmurau bătrânii. „Dacă îi cinstești locul, te va călăuzi spre lumină. Dacă nu, te vei pierde pentru totdeauna”.

Lângă izvoarele limpezi, povestirile evocau undinele – spirite feminine care dansau la lumina lunii. Se spune că ele îi purificau pe cei care aveau inima curată, dar îi pedepseau pe cei ce aruncau murdărie în apele lor. În anumite sate, există încă obiceiul de a lăsa ofrande – flori sau câteva firimituri de pâine – lângă fântâni sau râuri, în semn de respect pentru spiritele apelor.

Când vântul bătea puternic pe dealurile Moldovei, bunicii spuneau că „se joacă zânele vântului”. Aceste silfide diafane erau considerate mesagerii norocului, aducând vești bune, dar doar acelora care știau să le înțeleagă limbajul – foșnetul frunzelor, șuierul brizei, cântecul păsărilor.

Iar focul, elementul cel mai imprevizibil, era protejat de salamandre. Aceste duhuri ale flăcărilor erau invocate în timpul vetrelor sacre, fiind văzute ca purificatoare ale spațiilor și energiei. În satele de munte, flăcăii aprindeau focuri mari în noaptea de Sânziene, sperând să vadă „danțul focului”, semnul că spiritele salamandrelor sunt prezente.

Întâlniri tainice cu lumea nevăzută

Nu oricine poate vedea un elemental, dar poveștile vorbesc despre semnele subtile ale prezenței lor. Pescarii bătrâni știu să-și aleagă locurile, să simtă apele și să le respecte. Ion Grama este din comuna Stolnice-ni Projescu. Într-o zi de vară, pe când era la Siret, a văzut o undă stranie în apă, ca o mână care îl chema. „Era o undină”, credea el. „M-a avertizat să nu mai pescuiesc acolo, că nu e locul meu”. De atunci, și-a schimbat locul și a prins mai mult pește decât oricând.

O altă legendă din Bucovina spune despre un cioban care, rătăcind printre stânci, a auzit o voce murmurându-i să nu calce pe o anumită potecă. Curios, s-a dus acolo a doua zi și a descoperit că o bucată mare de stâncă se prăbușise exact pe acel drum. „Gnomul muntelui m-a păzit”, spunea el.

Uneori, semnele sunt mai puțin evidente. Poate fi o floare care pare să se aplece spre tine, o lumină stranie care pâlpâie între copaci sau o senzație de liniște profundă care te cuprinde atunci când stai lângă un izvor.

Învățăturile elementalilor

Elementalii nu sunt doar ființe mistice din povești, ci simboluri ale respectului și armoniei cu natura. Ei ne învață să fim atenți la echilibrul vieții, să nu luăm mai mult decât avem nevoie și să oferim în schimb recunoștință. Fiecare om care lasă natura mai frumoasă decât a găsit-o este, într-un fel, un prieten al elementalilor.

Poate că nu îi vom vedea niciodată cu ochii noștri, dar prezența lor se simte. În fiecare adiere a vântului, în cântecul apei, în căldura focului și în tăcerea pământului, elementalii sunt acolo, veghetori tăcuți ai unui echilibru pe care nu trebuie să-l uităm.

Așa că data viitoare când te pierzi în frumusețea naturii, adu-ți aminte de poveștile vechi. Poate, doar poate, vei simți și tu un licăr din lumea nevăzută a elementalilor.

Maura ANGHEL

Credit foto - Irina Obrocea/Facebook