Unde dă mama nu mai creşte. Bătaia nu-i ruptă din Rai!

În lumea în care eu mi-am petrecut copilăria, una care a dispărut nu demult, educaţia era bazată pe frică şi pe corecţie. La şcoală, copiii mai năzbâtioşi erau puşi la colţ, traşi de urechi, plesniţi peste cap ori traşi de perciuni de învăţători sau profesori care aşa ştiau să se se impună. Părinţii rareori protestau fiindcă cei mai mulţi dintre ei făceau la fel – îşi certau copiii când nu le respectau opţiunile (chiar dacă nu erau deloc în acord cu credinţa celui mic), îi pocneau când li se păreau că şi-au luat nasul la purtare ori nu făceau nimic, dar şi nervii celor mari trebuiau vărsaţi undeva, ţipau aiurea la ei fiindcă nu aveau niciun control al emoţiilor (nici nu se discuta pe atunci de aşa ceva, chiar dacă era o parte importantă a oricărei educaţii). Pedeapsa, fie ea fizică, emoţională ori verbală, era la ordinea zilei, ca şi condiţionarea comportamentului (unde eşti tu Pavlov, Doamne!) -- „îți cumpăr blugi dacă ai doar note mari”. Nu judec pe nimeni, mulţi nici nu cunoşteau o altfel de viaţă şi duceau şi ei mai departe atitudini preluate din familiile lor.
Am amintiri frumoase legate de şcoală pentru că, printre profesorii isterici (mulţi dintre ei foarte bine pregătiţi profesional, cu rezultate academice foarte bune) erau şi câţiva care ne priveau de la egal la egal şi despre care mai târziu am aflat că li se spune mentori şi că sunt mulţi dar în afara ţării. Oamenii ăia buni erau mereu alături de noi, ştiau să ne motiveze, să scoată la suprafaţă tot ceea ce aveam mai frumos şi mai bun şi dacă astăzi am meseria pe care o am datorez acest lucru unui astfel de profesor. Şcoala în care mulţi dintre noi am crescut nu mai este fiindcă nu mai există regimul în care s-a dezvoltat, dar asta nu înseamnă că metehnele au dispărut. Nu! Sunt mulţi copii pentru care mersul la cursuri este o corvoadă (am exemplu clar al unui şcolar din clasa întâi care făcea crize ulceroase numai când auzea de „doamna”), sunt mulţi şcolari care suportă abuzuri verbale şi emoţionale doar pentru că învăţătoarea are o zi proastă ori s-a certat cu cine ştie cine, sunt mulţi adolescenţi care au probleme de comunicare doar fiindcă au primit de prea multe ori „lecţia” pumnului în gură. Oamenii care ştiu să facă educaţie cu parul uită că tinerii aceştia care le suportă toanele şi nervii vor face ţara de mâine, vor duce construcţia României mai departe şi o vor face aşa cum au fost învăţaţi ori cum au simţit – fie cu teamă şi furie, fie cu încredere, ultima variantă fiind de preferat dacă vrem să ne fie bine. Şi pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie să îi valorizăm, să îi creştem frumos, să acceptăm că şi ei au supărări, că au trăiri şi că poate uneori nu au comportamentele cele mai bune, dar e treaba noastră să le corectăm ferm, dar blând, să-i dojenim, nu să-i judecăm şi să le oferim ajutor dacă au nevoie şi cer. Uneori, binele făcut cu forţa este mai distructiv decât ne putem imagina. Ca să putem ajunge acolo este important să ne schimbăm pe noi şi chiar dacă nu mai suntem copii, să ne construim din nou astfel încât să creştem oameni frumoşi mai ales la suflet.
Maura ANGHEL