Bariere în integrarea persoanelor cu dizabilități - „Declar furat dreptul la muncă”

Noi, oamenii, avem diverse abilități, ceea ce înseamnă că putem face lucruri bine și fără a depune mult efort. De exemplu, putem scrie, citi, sări coarda sau alerga... Despre ceilalți dintre noi, care nu pot realiza cu la fel de multă ușurință sau chiar deloc o parte din acțiunile enumerate mai sus, spunem că nu au aceeași abilitate sau că au o dizabilitate. Așa cum există dizabilități care pot fi învise, la fel întâlnim persoane care nu găsesc nicio rezolvare pentru problemele lor. Acestea pot face aceleași lucruri, asemeni unei persoane fără handicap, însă poate nu la fel de repede, de ușor sau de bine. Totul ține de cunoaștere, de informare și de felul în care privim lucrurile.

În spatele diagnosticului

Asemeni fizicianului englez Stephen Hawking, omul căruia nimeni nu îi dădea nicio şansă, a ajuns să fie considerat drept cel mai inteligent om de pe Pământ, Mihai, un tânăr din Podu Iloaiei, şi-a promis că nu va renunţa niciodată, deşi viaţa i-a dat o provocare grea. „Nu consider firesc ca o boală să îţi conducă viaţa. Am primit cel mai frumos dar de la Dumnezeu, iar datoria mea este să îl preţuiesc şi să lupt pentru el”, spune tânărul.

La un an, acesta a constatat că era diferit față de ceilalți copii: „Dacă la acea vârstă trebuie să faci deja primii pași, eu încă nu puteam să stau în șezut și nici să merg ținut de mână”. A fost primul semn care urma să dezvăluie viitoarea piesă de teatru în care Mihai, absolvent al Liceului tehnologic „Haralamb Vasiliu”, din orașul Podu Iloaiei, născut la începutul anilor 90, primise rolul principal. Diplegie spastică este diagnosticul final, la care „medicii au ajuns, după îndelungi cercetări întrucât, pe atunci, medicina nu era un domeniu la fel de dezvoltat precum este în prezent”, adaugă tânărul. „Este o dizabilitate de care nu poți scăpa. Prin fizioterapie și prin kinetofizioterapie, o poți menține la anumite limite acceptabile”... 

Asemeni celorlalți copii aflați în situația sa, Mihai a încercat să afle cauza pentru care până la vârsta de 12 ani a fost țintuit în scaunul cu rotile. Doctorii au evitat mult timp să ofere un răspuns, găsind vinovat pentru această suferință radiațiile rezultate în urma accidentului nuclear de la Cernobîl. „Faptul că după anul 1990, în România, s-au mai născut copii cu astfel de handicap a demontat, însă, această teorie”, precizează el.

Poți uita repede că ai în fața ta un tânăr aflat în imposibilitatea de a se deplasa singur, fiind nevoit să se folosească în permanenţă de două cârje.

În ciuda celor 10 operații chirurgicale prin care a trecut până în prezent, ce au avut menirea să îndrepte, într-o oarecare măsură, efectele secundare apărute pe parcurs, Mihai a terminat, în urmă cu doi ani, Facultatea de electronică, telecomunicații și tehnologia informației. E optimist și dornic să-și ducă la bun sfârșit visul de a deveni antrepenor.

„Pentru mine, handicapul reprezintă imposibilitatea de a realiza anumite lucruri într-un timp la fel de scurt ca o persoană aptă din punct de vedere fizic sau intelectual, dar nu imposibil” - de acest gând a încercat Mihai să se agaţe până la vârsta de 23 de ani, când, proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii, a dorit să-şi urmeze cursul firesc al vieţii şi să facă primul pas în carieră: să se angajeze. „Am început încă din anul al III-lea de facultate să îmi caut un loc de muncă din care să pot câştiga, atât cât să îmi pot plăti naveta pe care o făceam zi de zi”, adaugă Mihai.

Spune că nu s-a simţit niciodată singur, părinţii au fost alături de el, necondiţionat. „Nu au arătat asta niciodată, de teamă să nu mă vadă trist, dar simţeam că nu mai reuşesc să facă faţă situaţiei. De când m-am născut, mama nu a mai muncit nici măcar o zi, a preferat să îmi fie alături. Cu siguranţă nu le-a fost uşor, dar nu au avut de ales. Când eşti în faţa faptului împlinit, tot ce poţi să faci este să mergi mai departe sau să renunţi. Ei au ales să nu o facă”, spune el .

Timp de un an, Mihai a trimis CV după CV, mail după mail, însă fără niciun rezultat. Nu voia prea multe, doar să poată avea un loc de muncă, pe care simţea că îl merită pe deplin, asemeni celorlalți colegi ai săi. „A fost foarte greu. Am depus în jur de 70 de CV-uri. Când eram sunat şi chemat la interviu, îi anunţam că am un handicap de gradul I. Răspunsul lor era,  în 90 la sută din cazuri, acelaşi : Ne pare rău ! Job-ul nostru nu se adresează  unei astfel de persoane”.

Aşa se face că nu a reuşit să ajungă la mai mult de 2 interviuri. După ce a dat diverse teste teoretice şi practice, răspunsul însă a fost acelaşi. „Legislaţia nu mă încurajează să te angajez pe tine, persoană cu dizabilităţi”. Cel mai important este că multele astfel de palme pe care le-a primit, de-a lungul timpului, nu l-au doborât, ci l-au făcut să lupte, cu mai multă înverşunare.

„Cu o diplomă într-un buzunar şi cu speranţe în celălalt, eram în situaţia în care nimeni nu îşi asuma o responsabilitate atât de mare, chiar dacă domeniul abunda de locuri de muncă”. Iar faptul că nu s-a gândit nici măcar o dată să abandoneze lupta a fost cel mai important. „Să renunţ în adevăratul sens al cuvântului, niciodată . Au fost momente când, la supărare, am zis anumite lucruri, pe care nu le-am luat, apoi, în considerare”.

 „I-am spus mereu că în viaţă sunt momente bune şi momente mai puţin bune. Important este să aibă încredere că Dumnezeu o să-l ajute să reuşească, să obţină un loc de muncă, aşa cum merită. A învăţat pentru asta. Nu a fost uşor, l-am însoţit zi de zi la facultate,  schimbând câte 3 mijloace de transport. Trebuie doar să aibă răbdare şi încredere”, susține mama sa, Elena.

„Când a trebuit să mă înscriu în clasa I” - povesteşte Mihai - „o educatoare a refuzat să mă primească în grupa ei, pe motiv că am un handicap sever iar ea nu ştie să lucreze cu astfel de persoane”. 

Dacă îl întrebi pe Mihai despre situaţiile dificile din viaţa lui, zâmbeşte. „Paradoxal, nu au fost foarte multe momente de acest fel, într-adevăr, poate şi datorită faptului că nu le-am acordat importanţă şi am căutat să găsesc frumosul din orice situaţie neplăcută”. Fiecare dintre ei are însă o întâmplare la care a luat parte şi care a lăsat răni adânci. „Am fost extrem de furios când, la vârsta de 18 ani, am stat aproximativ 15 ore la rând să obţin certificatul care să ateste faptul că sunt o persoană cu dizabilităţi şi care să mă ajute să îmi obţin puţinele drepturi sau avantaje, dacă se pot numi aşa. Nu a fost prima dată când m-am simţit umilit de statul român”,  își amintește el.

Raluca, prietena lui, spune că, în general, sunt puţini cei care empatizează cu problemele lor. „Mă simt neîndreptăţită când văd că nu există rampe de acces pentru oamenii cu dizabilităţi în toate locurile publice din ţară, deşi legea prevede acest lucru”. Pe lângă asta, este convinsă de  faptul că o bună parte dintre persoanele care suferă de un handicap nu îşi cunoaşte toate drepturile, ceea ce reprezintă problema principală cu care aceştia se confruntă. „Legile sunt greu de înţeles, nu sunt concise, nici pe înţelesul tuturor, mereu interpretabile şi pline de hibe”, mai spune Raluca.

Mihai îşi aminteşte de modul în care a decurs unul dintre interviurile de angajare la care a participat. „După ce am trimis CV-ul, am fost sunat şi întrebat când aş fi dispus să iau parte la o întâlnire cu directorul agenţiei la care aplicasem. Deşi este specificat clar în CV acest aspect, am ţinut, încă o dată, să îi precizez domnişoarei de la celălalt capăt al firului, faptul că sufăr de un handicap. Apoi, am stabilit ziua şi ora la care să ne întâlnim. Zis şi făcut. Am ajuns la interviu, am dat testele psihologice, pe care le-am trecut cu brio şi testul teoretic, în scris, la care am luat nota 9. Totul a decurs mai bine decât mă aşteptam, iar directorul părea mulţumit. Dar, de multe ori, lucrurile stau taman pe dos. Când trebuia să semnez contractul, s-a sucit. A motivat că  nu mă poate angaja pentru că nu are condiţiile necesare în sediu pentru a putea lucra cu persoane cu dizabilităţi şi că nu îşi permite să investească în reamenajarea lui. Mi-a spus că ar trebui să îmi caut ceva să lucrez de acasă”, mărturisește Mihai, care, pentru prima dată, s-a simţit descurajat şi frustrat.

Mihai se simte, însă, împlinit. Simte că tot efortul din cei 25 de ani de viaţă nu a fost în zadar. „Voluntariatul nu numai că îţi oferă şansa să ajuţi oameni dar te ajută şi pe tine prin faptul că arată celorlalţi faptele de care eşti în stare. După îndelungi căutări, mi-am găsit un job. La propunerea unei foarte bune prietene, am mers la fundaţia Alături de Voi, care se ocupă cu integrarea persoanelor cu dizabilităţi în societate. După o perioadă de voluntariat, mi s-a oferit posibilitatea să mă angajez acolo. Am acceptat şi nu îmi pare rău”, adaugă tânărul.

Mama sa, Elena, îşi aminteşte că atunci a fost unicul moment în care a citit în ochii lui fericire şi mulţumire. „Nu mi-a venit să cred. Nu se poate descrie în cuvinte bucuria pe care o simte o mamă când îşi vede copilul împlinit”...

 

La nivel european, Spania, deţine o lege (legea din 1982) care stabileşte, ca şi prioritate, accesul persoanelor cu dizabilităţi la formare profesională şi la incluziune pe piaţa competitivă a muncii, cu respectarea principiului egalităţii de şanse. Aceştia consideră că persoanele cu dizabilităţi sunt la fel de capabile să realizeze aceeaşi misiune, precum o persoană validă. Statul spaniol aplică un sistem de cotă şi penalităţi pentru companiile care nu respectă această lege. Acordă subvenţii şi credite acestora.

De asemenea, legea din 1988 consideră drept infracţiune gravă faptul discriminării unei persoane cu dizabilităţi, pe temeiul dizabilităţii.

România are 1,25 milioane inactive pe motiv de diverse dizabilităţi, potrivit datelor centralizate pe 2012 de Institutul Naţional de Statistică, ceea ce este echivalent cu 6% din populaţia totală a ţării. Cam două treimi dintre aceste persoane (64,1%) au vârsta între 55 şi 64 de ani, 60,2% sunt femei şi 65,1% locuiesc în mediul urban, spun specialiștii, adăugând că, în contradicție cu percepţia comună, o parte semnificativă dintre persoanele cu dizabilităţi desfăşoară o activitate - circa 405.000.

Astfel, în prezent, punerea la dispoziție a locurilor de muncă pentru persoanele cu dizabilități, reprezintă mai mult decât o necesitate. În timp ce sistemul social din România a început să se racordeze la standardele europene, o bună parte din persoanele cu probleme mintale sau fizice continuă să fie neglijate sau discriminate, deși majoritatea sunt apte petru anumite tipuri de muncă, pregătite atât din punct de vedere intelectual, absolvind diverse facultăți, cât și spiritual.

Delia ALDEA