Harap-Alb și Cireșarii, uciși de eroii Marvel

 

Un dialog adus în atenție zilele trecute m-a pus pe gânduri. O amică de-a mea a întrebat și s-a întrebat cum de americanii au tot felul de super-eroi și noi nu? Cum de copiii din Lumea Nouă au tricouri, ghiozdane, bascheți și tot felul de accesorii cu eroi din Universul Marvel și alte animații? La noi de ce nu sunt sau cine ar putea fi? Harap-Alb, a fost un răspuns oferit stingher... Mda, însă ce știu copiii despre acest personaj, în cazul în care măcar părinții lor au auzit de el? Sau despre Piperuș Petru ori Florea-nfloritul?

Și nu doar copiii de spre ocean au eroi, ci și adolescenții și aproape că îi venerează, ceea ce la noi nu se întâmplă. Adică tot eroii americani sunt admirați, în lipsa celor autohtoni și aici este nevoie de explicații, apoi de soluții.

Producătorii români nu mai fac filme pentru tineri. Explicaţia ţine de sectorul financiar, de marketing, de piaţă. Un film este o afacere şi costă mulţi bani, care trebuie să se întoarcă la cei care au asigurat finanţarea, deci trebuie să fie lansat pe o piaţă sigură. Trebuie să aibă un subiect care vinde (aşa cum au fost peliculele despre revoluţia din 1989, despre avorturi, despre minorii din puşcării), trebuie să fie incisiv (abundenţa de înjurături din multe producţii româneşti respectă acest standard) şi trebuie să aibă feed-back (lucru demonstrat de premiile acordate de juriile străini şi nu numai). Recunosc că unele dintre peliculele premiate nu m-au încântat cine ştie ce (poate pentru că ştiam subiectul, îl trăisem şi nu îmi mai spunea nimic nou?), dar am apreciat munca celor din platouri, la fel cum au făcut-o şi străinii, pentru care poveştile noastre veneau dintr-o altă lume. Şi mai este un lucru care nu îmi este pe plac: filmele româneşti sunt statice, nu au mişcare, acţiune, au puţine zâmbete, personajele sunt prea încrâncenate. Nu am făcut aceste aprecieri din postura unui critic de film, nu sunt şi nu mă pretind a fi aşa ceva, ci am glăsuit doar din fotoliul unui simplu spectator care aşteaptă şi o altă ofertă din partea cineaştilor români.

Nu am mai văzut demult o producţie dedicată adolescenţilor şi cred că ar fi nevoie şi de astfel de reprezentaţii, chiar dacă nu ar aduce profituri foarte mari. În căutare de modele, tinerii şi-au ales dintre eroii de import fiindcă pe plan local nu au găsit. Ei citesc cărţi cu Hannah Montana, poartă tricouri cu chipul ei, îi imită mişcările văzute în filmele cu celebra adolescentă americană.

Am apreciat ca lăudabile iniţiativele ce şi-au propus recuperarea eroilor din cărţile şi filmele româneşti şi mă uit cu plăcere la televizor ori de câte ori grila ne oferă Liceenii, Toate pânzele sus, Chiriţa ori Dumbrava Minunată. Îmi plac şi filmele cu haiduci, chiar dacă sunt făcute după poveşti din vremuri ce mai au relevanţă doar pentru istorici. Au dinamism, oferă aventură, au eroi şi buni, şi răi, şi te fac să visezi.

Mulţi dintre noi spunem că adolescenţii post-decembrişti au probleme de comunicare şi că vinovat este Internetul. Nu cred acest lucru. Vina aparţine tuturor, şi şcolii, care ar trebui să îi înveţe exerciţiul discursului, şi familiei, care ar trebui să le urmărească mai atent evoluţia, şi societăţii, care trebuie să le ofere modele şi o scală de valori. Educaţia nu se face doar prin manuale, ci şi prin spectacole de teatru şi de operă, prin concerte şi prin filme dedicate lor.

Și pentru că în România nimeni nu mai produce filme pentru tineri, ei au preluat ce le-a oferit străinătatea. American Pie şi Scarie Movie au trimis la coş  Cireşarii, iar Lizuca şi Veronica plâng demult din dulapul în care le-a aruncat Barbie. Fiecare dintre noi avem eroi, repere umane şi exemple despre care ar trebui să le vorbim tinerilor dar nu din postura de judecător, ci de prieten, prin producţii româneşti dedicate lor. Chiar dacă este un act de mare curaj, eu cred că merită să investim timp şi bani în astfel de filme fiindcă doar acceptând şi căutând mereu ofertele celor de peste riscăm să ne pierdem identitatea.

Maura ANGHEL