Lacrimile Sfintei Parascheva

În plină toamnă, Iaşul se umple, an de an, de zeci de mii de oameni veniţi să se închine la moaştele Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Ar veni ei poate şi în alte zile, dar se spune că puterea sfintei sporeşte în ziua de hram şi mulţi dintre noi avem nevoie de acest sprijin. Nu este nevoie să îţi spună poveştile lor – le simţi imediat ce le priveşti chipurile – triste, cu priviri plecate şi gene îngreunate de lacrimi ori de ploaia care cade în fiecare an în perioada acestei sărbători. Unii sunt bolnavi trupeşte, alţii au sufletul rupt în mii de făşii de pricini doar de ei ştiute, alţii cer ajutor pentru rudele aflate la necaz. Sunt şi oameni care vin doar să mulţumească, iar puterea recunoştinţei, ridicată la Cer, face minuni de fiecare dată.
Exerciţiul bucuriei pentru sprijinul primit ar trebui făcut în fiecare zi, nu doar la marile hramuri, dar oameni suntem şi greşim (prea des) cu toţii.
În rândul făcut pentru închinare la racla Sfintei Parascheva, lung şi gros, rangurile se amestecă. În faţa lui Dumnezeu nu eşti nici patron, nici calic, nici cerşetor, nici om de afaceri ori mare şef de partid. Eşti doar tu, cu gândurile tale, cu păcatele de care ar vrea să scapi dar te temi că altele mult mai grele ar veni să le ia locul, cu bucuriile mici care îţi fac zilele mai frumoase şi clipele să merită a fi trăite. Pe drumul căinţei nu contează cât ai plătit pentru ultima poşetă de fiţe ori pentru pantofii cu care ai călcat pe inimile celor pe care i-ai rănit, nu contează cât de scump îţi este telefonul cu care vorbeşti cu orice mai puţin cu tine (deşi ar fi bine dacă te-ai asculta măcar o dată) şi nu are nicio valoare grosimea portofelului care îţi permite să achiţi nota de plată a oricărei fărădelegi. Important este cât de mult ai reuşit să-ţi deschizi inima şi să primeşti înlăuntrul ei dragostea pentru cei din jur şi pentru tine. Noi ne iubim mult prea puţin şi pentru cei care nu ştiu să facă asta nu e un păcat. Greul apasă doar atunci când ne prefacem şi ne minţim, când lăsăm să treacă pe lângă noi un timp în care nu am făcut decât să ne luptăm cu cei din jur, să rumegăm gânduri de răzbunare, să fim impasibili la durerile celor din jur. Pentru astfel de boli sufleteşti leacul nu se măsoară în hapuri, ci în căldura pe care reuşim să o dăruim şi să o primim şi care face minuni. Cei care au curajul propriei penitenţe vin deseori la Iaşi, la racla Sfintei Parascheva, ori în ale locuri unde găsesc linişte şi mântuire. Nu-i împiedică nici ploaia, nici frigul, nici nu vin doar de dragul pozelor, aşa cum fac liderii politici. Ei adună în batistele pline de lacrimi picăturile de credinţă că vor fi mai sănătoşi, mai buni, mai recunoscători şi mai smeriţi în faţa propriei judecăţi.
Maura ANGHEL