Ştefan Dimofte, ultimul ieșean general între veterani

Pierduți în haosul lumii contemporane și în (im)perfecțiunile vieții, uităm de fapt care sunt adevăratele bogății ce ne-au fost dăruite de către predecesori. 1 Decembrie ne prilejuieşte, de fiecare dată, reîntâlnirea cu trecutul şi cu rememorarea evenimentelor care au stat la baza consolidării României ca stat modern. Iar o discuţie cu Ștefan Dimofte, general maior (în retragere), supravieţuitor al celui de-al doilea Război Mondial, ajuns acum la venerabila vâstă de 99 de ani, nu poate fi decât un privilegiu pentru un reporter aflat faţă în faţă cu unul dintre ultimii veterani ieșeni în viață. 

Ștefan Dimofte s-a născut pe 15 martie 1922, într-o casă cu șase frați, în fosta comună Gloduri, astăzi Izvorul Berheciului, din județul Bacău. A trăit să vadă cele mai crude și grele momente ale Armatei Române din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „Se ajunsese la un moment dat să fugim de ruși, deși noi eram aliați cu ei pentru a-i distruge pe nemți. Era o învălmășeală de nici nu știai pe cine să crezi”, povesteşte veteranul. O face apelând la detalii, semn că, în ciuda vârstei, mintea i-a rămas tânără. Povestea curge logic, de la episoade din adolescenţă, la cele ce au tangenţă cu activitatea militară.

Fiind mezinul familiei, Ştefan și-a terminat studiile primare în anii ʼ30, atunci când țara a fost lovită puternic de o criză financiară. Din această pricină, familia nu și-a mai putut permite să îl trimită la studii mai departe. „A fost greu pentru că eram la o distanță de 40 de kilometri de oraș, iar ca să faci naveta nici nu intra în discuție, trebuia să stai la gazdă. Dar și aici era greu, gazdele cereau mulți bani pe chirie, bani pe care nu îi aveam”, spune veteranul. Însă după terminarea crizei, cu ajutorul fraților săi, tânărul Ștefan a reușit să-şi finalizeze studiile gimnaziale și să ajungă în București, unde a acces la Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri de pe lângă Arsenalul Armatei. Din cei 43 de elevi ai școlii, Ștefan Dimofte a absolvit printre primii zece, trecând cu brio și de examenul de bacalureat industrial. De aici, tânărul absolvent a ajuns, în iarna anului 1943, la Slatina, în Regimentul 26 Artilerie Slatina Olt.

Martor al bombardamentelor americane de la Ploiești

În vara aceluiași ani, băiatul a luat parte la bombardamentele americane, în zona Ploiești. „Un avion a căzut în zona Slatina şi pilotul canadian a fost luat prizonier. Când a fost adus în regiment, am văzut cum arată un aviator american, era mulatru, înalt, îmbrăcat cu nişte haine kaki fine. Am vrut să-l servesc cu telemea şi roşii de la cantină, dar nu a vrut să mănânce. El a vrut să-mi dea un port ţigaret, dar şi eu l-am refuzat. Altădată a ajuns un bombardier american și arunca bombe pe calea ferată Pitești-Potcoava-Slatina”, povesteşte veteranul.

După ce a asistat la aceste bombardamente, în data de 1 martie 1944 a apărut ordinul prin care Dimofte, împreună cu alți colegi, trebuiau să meargă pe front.

De aici începe un capitol sensibil în viața tânărului Dimofte, mai ales după ce află că fratele său mai mare, Ernest, este numit comandant de batalion de sacrificiu în Crimeea, zonă încercuită și bombardată de ruși. De altfel, la scurt după ce ajunge pe front, află că iubitul său frate, care i-a fost și învățător, a trecut la cele veșnice.

„Am crezut că nu mai scap”   

„Pe 20 august 1944, care a căzut într-o zi de duminică, la ora 04.00 dimineața ne-am trezit bombardați de ruși. A fost o bătălie în care rușii au spart frontul de la Iași, iar comandantul regimentului, un anume Ceaușescu, nu a spus nimic celor din subordine cu execpţia unor ofițeri. Peste noapte, acesta a fugit. Noi am plecat de acolo, iar în noaptea de 22 spre 23 august am primit ordine de la colonelul Dumitrescu, comandant al Regimentului 21 Artilerie să fugim care cum putem pentru că eram încercuiți de ruși. Am zis că sigur nu mai scap cu viață, dar am scăpat”, ne-a mărturisit generalul Dimofte.

Deși perioada războiului a fost cruntă, generalul Dimofte a reușit să scape fără nicio rană. Din spusele sale, a avut norocul de a face parte din Artilerie, și nu la Infanterie, unde era mult mai periculos. Bătrânul general crede că a supravieţuit ororilor războiului și prin credință. Spune că a avut o cruciuliță încă din anii 1940, de pe vremea când era elev și asta l-a ferit de multe rele. A păstrat-o până în anul 2012, când a decis să o ofere cadou nepoatei sale, care este plecată peste hotare.

A luate parte la un război inutil

În 1945, după ce s-a terminat războiul, s-a întors acasă, la Bacău. Nu-și văzuse părinții și frații de un an și jumătate. Timp în care doi dintre frați fusesră luaţi prizoneri. „Au fost prizonieri într-un război care n-a adus minic bun pentru România. N-a avut efect pentru că nu ne-au dat Basarabia, doar pentru asta am luptat în război, ca să luăm înapoi Basarabia și Bucovina de Nord cu Ținutul Herța, dar nu ne-au dat nimic”.

Iaşul, a doua casă

După câțiva ani de la terminarea războiului, Ștefan o întâlnește pe Natalia, care făcea studii pentru lucru manual și cea care, reușește, în scurt timp să-i fure inima. Trei ani mai târziu cei doi ajuns să se căsătorească și să se mute la Roman. „Am venit eu singur la Iași în 1967, iar un an mai târziu, în 1968, am primit apartament în Iași. În viața civilă am lucrat ca inspector de stat pentru protecția muncii pe județul Iaşi”, ne mai spune generalul.

A rămas în Iaşi, unde şi-a crescut cele patru fete, pe care le-a ocrotit cu grijă și le-a îndrumat către cariere de succes. De altfel, două dintre ele s-au stabilit ulterior în Statele Unite ale Americii.

Acum, generalul Dimofte îşi trieşte viaţa în liniștea apartamentului său din Podu Roș, după ce soția a trecut la cele veșnice, în urmă cu puțin timp. Alături de una dintre fete, veteranul își notează zi de zi amintiri din viața sa demnă de film și povestește cu nostalgie episoade dintr-o tinerețe încă vie în mintea sa. Gabriela RUSU

 

* * *

 

În anul 2015, colonel dr. Cezar Cobuz a scris o carte despre „Veteranii Moldovei la frontiera dintre secole”, iar în primele pagini apare întreaga poveste a generalului-maior Ștefan Dimofte