Co-pou, co-jones, co-livă…

Dan M.BREZULEANU

De la mămăliguță la „cojones” nu-i doar drumul lung, ci și sensul anapoda.

În aprilie, când bașkanul clubului de fotbal Politehnica Iași l-a ochit prin liga a patra portugheză, cosmopolitul Tony da Silva l-a atins, pentru a doua oară în doar câteva luni, pe Dumnezeu. (Întâia oară I-a fost scut în fața unei boli al cărei nume refuz să-l pronunț…) Dar Tony s-a urcat în primul avion care decola de pe coastele Atlanticului și s-a dat jos pe coasta Ciricului, hotărât să arate că antrenoratul e mai puțin alunecos decât închipuirea, că strategia e un cuvânt frumos articulat nu doar în dicționare, ci mai ales în echipă. Căci, da, Tony e un om de echipă și tocmai de aceea și-a adus cu el câțiva adjutanți pe care, în zi de meci, îi trimite în înaltul tribunei, să observe și să-i transmită cum se vede jocul de pe gazon, pentru a corecta ce e de corectat. Acum, n-o să-l învinovățim pe mister Tony de cantitatea de masă musculară a fotbaliștilor primiți în custodie, nici de latul bocancilor unor fundași care nu pot ține linia cu coada ochiului, nici măcar de bombeurile călcate ale celor aduși să împingă mingea în plasă. Deși ar avea logică, de vreme ce, spuneam, om de echipă fiind, îmi imaginez că trupeșii mingicari care-și îndeasă tricoul Politehnicii au ajuns în Copou cu îngăduința sa, că n-au fost simple capricii ale bașkanului! Dar asta e o altă poveste, pe care etnologii de la club o spun mereu pe nerăsuflate, pentru a ațâța amuzamentul asistenței.

FC Politehnica Iași a făcut, luni noaptea, contra dinamoviștilor, o partidă deloc emoțională. Fotbaliștii puși în teren de portughezul Tony da Silva – nu mai inspirat decât de obicei – au avut exact ceea ce li se tot cere, deși nu în cantități suficiente. Au avut și disponibilitate la efort, și niscavai ambiție, și viclenia necesară în astfel de dispute, chiar și „cojones-urile”, atât de des pomenite de coach Tony. Dar toate acestea s-au terminat pe când antrenorul „studenților” avea mai multă adrenalină și cerea, la rându-i, mai multă implicare în teren.

Nu știu dacă Tony obișnuiește să-i lase pe jucători să se înfrupte și în zi de meci din mămăliga moldovenească atât de delicioasă pentru el, însă ceva nu se leagă. Logica e bănuită de o mică fractură, căci, se știe, preparatorul fizic poartă la subraț caietul cu parametrii atinși, bucătarul aruncă în tigaie poftele nutriționistului, medicul interpretează și corectează efortul, însă tehnicianul e cel care decide. Cumva, e obligația antrenorului să se asigure că jucătorii săi ajung la un nivel maxim de pregătire fizică în momentul în care interesul echipei o cere, ceea ce, urmărind logica, oricât de afectată, ar însemna că suntem pe drumul cel bun. Vin vremurile în care cojones-urile vor fi dodoloațe, rezultatele îndestulătoare, jucătorii slim, antrenorii adulați, angajații clubului vor avea minte mai multă și ifose mai puține și doar conturile lui Poli vor rămâne grase, cum îi place bașkanului să-și imagineze. Să nu mai aibă nici un motiv în a strâmba din nas când vine vorba de colivă. Nu, nimeni nu pregătește porțioare de colivă la masa Politehnicii! Mămăliga e pe gustul tuturor, chiar și cu iz lusitan și pericol iminent de explozie!

Peste toate, însă, eu rămân cu imaginea gânditorului Tony, de la miezul nopții de luni spre marți, extrem de preocupat ca nu cumva să nu-i fure fotografii grimasele. De zâmbetul fals al bașkanului nu (mai) spun nimic.