Jucătorii Under 21, o problemă tare complicată (I)

 Sezonul recent încheiat, soldat cu (de altfel, extrem de previzibilă) retrogradare a Politehnicii Iaşi a înscins foarte tare spritele şi a fracţionat tot ce se putea fracţiona. Conducere, lot, suporteri. O zâzanie împinsă la extrem, deloc productivă. Dar, în fine, nu despre asta-i vorba acum, ci despre o dispută foarte încrâncenată, mai ales în mediul online, între diversele grupuri de suporteri.

Cei mai vocali şi mai radicali sunt cei care reproşează staffului tehnic şi scoutingului faptul că nu s-a mizat pe tinerii Iaşului, ci s-a preferat aducerea a tot felul de exotici. Evident, a răsărit şi tabăra adversă, cârcotaşii care au replicat „dar tinerii noştri împrumutaţi pe la Liga 3, ce-au făcut?”.

Fiecare are dreptatea lui, doar că această dreptate e foarte parţială. Problema e mult, mult mai complicată şi, deocamdată, niciun club, nici chiar Viitorul lui Hagi n-a găsit o soluţie pe termen lung. Vorbesc despre jucătorii abia ieşiţi din juniorat şi despre cum sunt ei promovaţi în întrecerea de elită.

Am văzut tot felul de păreri în postările de pe Facebook, tot felul de verdicte, critici ori reproşuri, toate pe de-alăturea. De aceea şi textul de faţă. Şi cele care vor urma.

 

Un junior poate să exceleze la capitolele viteză, rezistenţă, îndemânare, dar nicidecum la forţă

În clipa în care un junior e cooptat în lotul echipei mari, el are de făcut faţă unor provocări, are de depăşit nişte bariere enorme şi nu a fost pregătit pentru asta. Nu din pricina antrenorilor, ci din cauza sistemului competiţional.

Detaliez. Tânărul fotbalist, ajuns la finalul junioratului, a înfruntat în cei (poate, cel mult) zece ani de sport organizat, doar adversari de vârsta lui. Hai să zicem, maxim cu un an mai mari. Nu s-a duelat niciodată cu seniori experimentaţi, rutinaţi, hârşiţi. Şi ajunge, instant, în situaţia asta. Chiar de la primul minut jucat. Probabilitatea de a greşi e pe undeva la 95%, cel puţin. Iar dacă el face parte din blocul defensiv, e chiar spre 100%. Pentru mulţi din aceşti copii, un astfel de debut (foarte greu de evitat) înseamnă o lovitură crâncenă în plan psihic. E aproape imposibil să-ţi revii din punct de vedere al moralului după un asemenea pas greşit.

Alt handicap: un „copil” n-are mai mult de 20-25 meciuri oficiale într-un sezon competiţional. Şi sare brusc la aproape 40. Cu totul alt ritm competiţional, n-a fost şi n-a avut cum să fie învăţat cu aşa ceva. Paranteză: dau exemplul lui Ianis Hagi, care a strălucit la Rangers. Fanii (şi nu doar cei români) i-au reproşat deseori antrenorului Steven Gerrard că nu-l titularizează mereu, că-l bagă doar câteva minute, că nu-l lasă pe teren până la sfârşit...  Iar Ianis merge deja pe 23 de ani, are ceva sezoane în campionatele de seniori!. Dar Gerrard a dovedit că ştie ce face. O adaptare inteligentă, pas cu pas, la ritmul actual dintr-un campionat profesionist. La polul opus, când s-a forţat promovarea juniorului, avem destule exemple triste. Precum Alin Stoica, născut talent şi mort speranţă. Şi mai sunt destui, nu-i acum momentul de pomelnic.

În fine, cine a deschis vreodată o carte despre teoria antrenamentului sportiv, oricare ar fi ea, află de cheia succesului: viteză-forţă-rezistenţă-îndemânare. Un tânăr de 18-19 ani poate, foarte bine, să exceleze la capitolele viteză, rezistenţă, îndemânare, dar nicidecum la forţă. Ţine de fiziologie. Poate fi puternic ca un taur în duelurile cu cei de seama lui, dar va pierde, cu siguranţă, orice confruntare cu un senior experimentat. Şi va fi o nouă lovitură în plan psihic, încă în pas spre demoralizarea cronică...

 

Presiune de neînchipuit

Şi că tot am ajuns aici, vă imaginaţi ce atmosferă poate fi în vestiar când, la capătul unui megi cu miză maximă, echipa a pierdut din pricină că un junior a pierdut un duel de forţă cu un adversar matur şi vicelan, iar adversarii au obţinut victoria? Cine n-a stat într-un vestiar, nu pricepe. Explic acum, în linii mari. Veteranii îi sar în cap, dar nu numai lui, ci chiar şi antrenorului, oricât de autoritar ar fi acesta. Mai ales la nivelul profesionist, când se joacă pe bani şi când veteranii, care nu mai au în faţă prea mulţi ani de carieră şi care au de întreţinut familii. Aceştia nu vor mai accepta, nici în ruptul capului, experimente cu tineri „gafeuri”. Presiune de neînchipuit pentru cine n-a jucat fotbal sau n-a antrenat.

Din punctul de vedere al acţionariatului, al managementului ar fi foarte de preferat promovarea în masă a juniorilor crescuţi în propria curte. S-au investit nişte bani în educaţia lor, se poate recupera investiţia, poate ieşi chiar un profit frumuşel. Şi stafful tehnic ar prefera asta. Un veteran, mai ales dacă e internaţional, ridică pretenţii, comentează, se pune în gură cu antrenorii etc.

Atunci de ce nu s-a mers pe ideea asta? De ce, la începutul sezonului, când aveam un lot de doar 13 jucători, nu s-au promovat masiv juniori şi s-au preferat achiziţii stranii, chiar dacă ieftine?

Simplu, deja erau în lot şase jucători aproape Under 21, doi fiind portari. Şi aceştia au tras nişte ponoase chiar nemeritate. Un moment, cam fals mesajul că nu promovăm tinerii! Totuşi sunt şase copii care, prin tenacitatea şi îndârjirea lor, deja nu mai sunt copii. Axinte, Brânză, Onea, Stan, Fr. Cristea şi Zaharia. Mai bine de jumătate de echipă. Acum au experienţă destulă pentru a face legea în Liga 2. Ar mai trebui păstraţi 4-5 jucători dintre veterani şi completat cu copii. Asta e reţeta revenirii în Liga 1. Dar, până atunci, mai sunt nişte aspecte de abordat în ceea ce priveşte promovarea tinerilor. Va urma. Marcel FLUERARU